Biblioteca digitală a elevului, clasa a XII-a

 CLASA  A  XII-a. GENUL EPIC

Garabet Ibraileanu „Adela”

https://www.scriptorium.ro/pdf/Ibraileanu,Garabet-Adela.pdf

„Zodia Cancerului sau vremea Ducăi-Vodă” de M. Sadoveanu

https://www.pearltrees.com/lilianamiu/c-r-i-desc-rcate/id38328358

GENUL LIRIC

Lucian Blaga „Paradis în destrămare”

Portarul înaripat mai ţine întins
un cotor de spadă fără de flăcări.
Nu se luptă cu nimeni,
dar se simte învins.
Pretudindeni pe pajişti şi pe ogor
serafimi cu păr nins
însetează după adevăr,
dar apele din fântâni
refuză găleţile lor.
Arând fără îndemn
cu pluguri de lemn,
arhanghelii se plâng
de greutatea aripelor.
Trece printre sori vecini
porumbelul sfântului duh,
cu pliscul stinge cele din urmă lumini.
Noaptea îngeri goi
zgribulind se culcă în fân:
vai mie, vai ţie,
păianjeni mulţi au umplut apa vie,
odată vor putrezi şi îngerii sub glie,
ţărâna va seca poveştile
din trupul trist.
(1926)

Tudor Arghezi  „Morgenstimmung”

Tu ți-ai strecurat cântecul în mine
Într-o dup-amiază, când 
Fereastra sufletului zăvorâtă bine
Se deschisese-n vânt,
Fără să știu că te aud cântând.

Cântecul tău a umplut clădirea toată,
Sertarele, cutiile, covoarele, 
Ca o lavandă sonoră. Iată, 
Au sărit zăvoarele,
Și mânăstirea mi-a rămas descuiată.

Și poate că nu ar fi fost nimic
Dacă nu intra să sape,
Cu cântecul, și degetul tău cel mic,
Care pipăia mierlele pe clape – 
Și-întraga ta făptură, aproape.

Cu tunetul se prabișiră și norii
În încăperea universului închis.
Vijelia aduse cocorii,
Albinele, frunzele...Mi-s
Șubrede bârnele, ca foile florii.

De ce-ai cântat? De ce te-am auzit?
Tu te-ai dumicat cu mine vaporos – 
Nedespărțiți – în bolți.
Eu veneam de sus, tu veneai de jos.
Tu soseai din vieți, eu veneam din morți.

G. Bacovia „Lacustra”

De-atâtea nopți aud plouând,

Aud materia plângând...

Sunt singur, și mă duce un gând

Spre locuințele lacustre.

Si parcă dorm pe scânduri ude,

În spate mă izbește-un val -

Tresar prin somn și mi se pare

Că n-am tras podul de la mal.

Un gol istoric se întinde,

Pe-aceleași vremuri mă gasesc...

Și simt cum de atâta ploaie

Piloții grei se prăbușesc.

De-atâtea nopți aud plouând,

Tot tresărind, tot asteptând...

Sunt singur, și mă duce-un gând

Spre locuințele lacustre.

G. Bacovia „Vals de toamnă”

La geamuri, toamna cântă funera

Un vals îndoliat, și monoton...

-Hai să valsăm, iubito, prin salon,

După al toamnei bocet mortuar.

Auzi, cum muzica răsună clar

În parcul falnic, antic, și solemn,-

Din instrumente jalnice, de lemn,

La geamuri, toamna cântă funerar.

Acum, suspină valsul, și mai rar,

O, lasă-mă acum să te cuprind...

-Hai, să valsăm, iubito, hohotind,

După al toamnei bocet mortuar.

G. Bacovia „Nocturnă”

Stau... și moina cade, apă, glod...

Să nu mai știu nimic, ar fi un singur mod -

Un bec agonizează, există, nu există, -

Un alcoolic trece piața tristă.

Orașul doarme ud în umezeala grea.

Prin zidurile astea, poate, doarme ea, -

Case de fier în case de zid,

Și porțile grele se-nchid.

Un clavir îngână-ncet la un etaj,

Umbra mea stă în noroi ca un trist bagaj -

Stropii sar,

Ninge zoios,

La un geam, într-un pahar,

O roză galbenă se uită-n jos.

G. Bacovia „Poema în oglindă”

În salonul plin de vise,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint,
Bate toamna,
Și grădina cangrenată,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint.


În fotoliu, ostenită, în largi falduri de mătase,
Pe când cade violetul,
Tu citești nazalizând
O poemă decadentă, cadaveric parfumată,
Monotonă.


Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...
Dar pierdută, cu ochi bolnavi,
Furi, ironic, împrejurul din salonul parfumat.
Și privirea-îi cade vagă peste apa larg-ovală,
Peste toamna de oglindă -
Adormind...


Eu prevăd poema roză a iubirii viitoare...


Însă pal mă duc acuma în grădina devastată
Și pe masa părăsită - alba marmora sculptată -
În veșmintele-mi funebre,
Mă întind ca și un mort,
Peste mine punând roze, flori palite,-ntârziate
Ca și noi...


Zi, finala melodie din clavirul prăfuit,
Or ajunge plânsul apei din havuzele-nnoptate.
Vezi, din anticul fotoliu -
Agonia violetă,
Catafalcul,
Și grădina cangrenată,
În oglinda larg-ovală încadrată în argint...

G. Bacovia „Poemă finală”

Eu trebuie să beau, să uit ceea ce nu știe nimeni

Ascuns în pivnita adânca, fără a spune un cuvânt 

Singur să fumez acolo neștiut de nimeni

Altfel, e greu pe pământ... 

Pe stradă urle viata, și moartea

Și plângă poeții poema lor vană... 

Știu... 

Dar foamea grozavă nu-i glumă, nu-i vis -

Plumb, și furtună,  pustiu, 

Finis... 

Istoria contemporană... 

E timpul... toți nervii te vor... 

O, vino odată, măreț viitor. 

Eu trebuie să plec, să uit ceea ce nu știe nimeni

Mâhnit de crimele burgheze, fără a spune un cuvânt

Singur să mă pierd în lume neștiut de nimeni 

Altfel, e greu pe pământ...

Ion Minulescu  „Acuarelă”

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Orăşenii, pe trotuare,
Merg ţinându-se de mână,
Şi-n oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână,
De sub vechile umbrele, ce suspină
Şi se-ndoaie,
Umede de-atâta ploaie,
Orăşenii pe trotuare
Par păpuşi automate, date jos din galantare.

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Nu răsună pe trotuare
Decât paşii celor care merg ţinându-se de mână,
Numărând
În gând
Cadenţa picăturilor de ploaie,
Ce coboară din umbrele,
Din burlane
Şi din cer
Cu puterea unui ser
Dătător de viaţă lentă,
Monotonă,
Inutilă
Şi absentă...

În oraşu-n care plouă de trei ori pe săptămână
Un bătrân şi o bătrână -
Două jucării stricate -
Merg ţinându-se de mână...

Ion Minulescu  „Într-un bazar sentimental”

Într-un bazar sentimental

Stofe vechi, o mandolină, 
Un Cézanne şi doi Gauguin, 
Patru măşti de bronz:
Beethoven, Berlioz, Wagner, Chopin, 
O sofa arabă, două vechi icoane bizantine, 
Un potir de-argint, mai multe vase vechi de Saxa, pline
Cu mimoza, tamburine spaniole, lampioane
Japoneze, trei foteluri cu inscripţii musulmane, 
"Fleurs du mal" legate-n piele de Cordova, 
Şi pe pian:
Charles Baudelaire şi-alături Villiers de l'Isle-Adam... 

Toate sunt ca şi-altădată... 
O, bazar sentimental!... 
Toate sunt ca la plecarea mea - dantelă şi cristal... 

Şi cu toate-acestea, câte tocuri nu-şi lăsară forma
Pe covoarele-ţi bogate de Buhara? 
Şi-n enorma
Ta colecţie de patimi, câte buze nu-ncercară
Să-ţi transcrie madrigaluri

Pe obrajii tăi de ceară?... 
Câte tragice-nceputuri nu sfârşiră-n simfonia
Mută-a lacrimilor? 

Câte nu pieriră-n veşnicia
Inutilului?

Căci noaptea cea dintâi fu cea din urmă, 
Iar dorinţa ta... nimicul - şi nimicul nu se curmă!... 

Ştiu că m-aşteptai pe mine... 
Iată-mă, sosesc şi-ţi zic:
Te-ntâlnesc întâia oară... Tot ce-a fost n-a fost nimic, 
Minte-mă din nou... Aprinde lampioanele... Coboară
Transparentele... Dă-mi calmul şi culorile de seară... 
Dă-mi şi buzele, şi ochii, şi... 
"Les fleures du mal" la fila
Trei sute treizeci şi nouă: "La mort des amants"... 

Dar mila
De amanţii tăi ce-aşteaptă pe trotuar plecarea mea
Mă-ntrupează-n cel de-alt'dată şi... 
Pe-araba ta sofa:
Cântece-n surdină, 
Gesturi, 
Umbre, 
Flori, 
Et caetera!...

Leonid Dimov „Vis cu bufon”

În laptele dimineții aceste
Din orașul climateric cu insușiri alpestre
Au explodat ciudat prăjiturile din vitrină. 
Zic ciudat, pentru că doar piereau într-un glob de lumină
De culoarea lor întunecată
Pentru prăjiturile de ciocolată, 
Roz, cu scame de tăciuni
Pentru prăjiturile de capșuni, 
Verzui și galben un pic
Pentru prăjiturile cu fistic
Și asa mai departe. 
Eu mă gândeam, bineînțeles, la moarte
Când a intrat sunând din clopoței, pe rotile, 
Bufonul unui rege mort cu zile, 
Mort subit
Pe când plutea de plăcere printr-un veac văruit. 
Dar să lăsăm gluma. Era
Bufonul nostru numai catifea
Și pe dinăuntru și pe dinafară, 
Un vulpoi de cârpă cu coada ușoară. 
Se mișca degeaba, exista fără să fie, 
Era - dacă vreți - o filozofie. 
Toată lumea se făcea că nu-l știe, 
Că nu-l vede când se stramba-n spate
Și presăra boare tulbure pe lingurițele plate... 
Am început atunci să mănânc în cascade 
Cataifuri, baclavale, rulade, 
Simțeam în juru-mi umede boturi, 
Înghițeam în neștire bezele, piscoturi 
Și creșteam, mă urnflam ca un aerostat 
Cu bube dulci și diabet zaharat,

Acolo în munții limpezi n zarea zmeurie 
La masa pătrată din cofetărie.

Leonid Dimov „Poemul odăilor”

Ca seria spre fund să fie calmă
Sunt scoase ușile din loc în loc.
Adună-ți umerii cei reci sub palmă
Rămâi alături, să privim din toc.

E verdele grădinii primăvara
Înviorat cuminte, din brocart,
Și scoica venusiană cu ghitara
Închisă-n ea de-un Odiseu de cart,

E purpura adâncă-n draperie
Cu fluturi de email în cute-ascunși
Și mantii de prelați plecați să fie
În reci bazilici de pontife unși,

E galbenul spătarelor de jețuri
Cu bumbi albaștri în rețea dispuși. 
Din glastre cafenii când suie cețuri
Și scârțâie-n peizaje cărăbuși.

E capa de mătase violetă
Nepăsător răsfrântă pe sofa, 
Când așteptarea înlemni, secretă,
Capacul cu păstori, de besactea,

Este sideful spart peste platouri
Adus de caravele din ocean, 
E-un alb veșmânt înăbușind ecouri
Din catedrale, la sfîrșit de an,

E marele chivot portocaliu
Cu sfinți de sânge presărați în stea
Și poartă-n miez. Mâneru-i negru-l țin
Din răsputeri : îl trage careva,

E ultima în care apoi, zac
Culorile din fiece odaie.
O scenă de irozi cu vârcolac,
Împreunarea lor, în mijloc, taie.

N. Stănescu „Tentația realului”

N-am fost supărat niciodată pe mere
ca sunt mere, pe frunze ca sunt frunze,
pe umbră că e umbră, pe păsări că sunt păsări.
Dar merele, frunzele, umbrele, păsările
s-au supărat deodată pe mine.
Iată-mă dus la tribunalul frunzelor,
la tribunalul umbrelor, merelor, păsărilor,
tribunale rotunde, tribunale aeriene,
tribunale subțiri, răcoroase.
Iată-mă condamnat pentru neștiință,
pentru plictiseală, pentru neliniște,
pentru nemișcare.
Sentințe scrise în limba sâmburilor.
Acte de acuzare parafate
cu măruntaie de pasăre,
răcoroase penitențe gri, hotărâte mie.
Stau în picioare, cu capul descoperit,
încerc să descifrez ceea ce mi se cuvine
pentru ignoranță...
și nu pot, nu pot să descifrez
nimic,
și-această stare de spirit, ea însăși,
se supără pe mine
și mă condamnă, indescifrabil,
la o perpetuă așteptare,
la o încordare a înțelesurilor în ele însele
pînă iau forma merelor, frunzelor,
umbrelor,
păsărilor. 

N. Stănescu „Leoaica tânără, iubirea” 

Leoaică tânără, iubirea
mi-a sărit în faţă.
Mă pândise-n încordare
mai demult.
Colţii albi mi i-a înfipt în faţă,
m-a muşcat leoaica, azi, de faţă.

Şi deodata-n jurul meu, natura
se făcu un cerc, de-a-dura,
când mai larg, când mai aproape,
ca o strângere de ape.
Şi privirea-n sus ţâşni,
curcubeu tăiat în două,
şi auzul o-ntâlni
tocmai lângă ciocârlii.

Mi-am dus mâna la sprânceană,
la tâmplă şi la bărbie,
dar mâna nu le mai ştie.
Şi alunecă-n neştire
pe-un deşert în strălucire,
peste care trece-alene
o leoaică arămie
cu mişcările viclene,
încă-o vreme,
şi-ncă-o vreme...

N. Stănescu „Evocare”

Ea era frumoasă ca umbra unei idei, --

a piele de copil mirosea spinarea ei,

a piatră proaspăt spartă

a strigăt dintr-o limbă moartă.

Ea nu avea greutate, ca respirarea.

Râzândă şi plângândă cu lacrimi mari

era sărată ca sarea

slăvită la ospeţe de barbari.

Ea era frumoasă ca umbra unui gând.

Între ape, numai ea era pământ.

N. Stănescu „Necuvintele” 

El a întins spre mine o frunză ca o mână cu degete.
Eu am întins spre el o mână ca o frunză cu dinţi.
El a întins spre mine o ramură ca un braţ.
Eu am întins spre el braţul ca o ramură.
El şi-a înclinat spre mine trunchiul
ca un măr.
Eu am inclinat spre el umărul
ca un trunchi noduros.
Auzeam cum se-nţeteşte seva lui bătând
ca sângele.
Auzea cum se încetineşte sângele meu suind ca seva.
Eu am trecut prin el.
El a trecut prin mine.
Eu am rămas un pom singur.
El
un om singur.

Mircea Cărtărescu „Poema chiuvetei” 

într-o zi chiuveta căzu în dragoste
iubi o mică stea galbenă din colţul geamului de la bucătărie
se confesă muşamalei şi borcanului de muştar
se plânse tacâmurilor ude.
în altă zi chiuveta îşi mărturisi dragostea:
- stea mică, nu scânteia peste fabrica de pâine şi moara dâmboviţa
dă-te jos, căci ele nu au nevoie de tine
ele au la subsol centrale electrice şi sunt pline de becuri
te risipeşti punându-ţi auriul pe acoperişuri
şi paratrăznete.
stea mică, nichelul meu te doreşte, sifonul meu a bolborosit
tot felul de cântece pentru tine, cum se pricepe şi el
vasele cu resturi de conservă de peşte
te-au şi îndrăgit.
vino, şi ai să scânteiezi toată noaptea deasupra regatului de linoleum
crăiasă a gândacilor de bucătărie.

dar, vai! steaua galbenă nu a răspuns acestei chemări
căci ea iubea o strecurătoare de supă
din casa unui contabil din pomerania
şi noapte de noapte se chinuia sorbind-o din ochi.
aşa că într-un târziu chiuveta începu să-şi pună întrebări cu privire la sensul existenţei şi obiectivitatea ei
şi într-un foarte târziu îi făcu o propunere muşamalei.
... cândva în jocul dragostei m-am implicat şi eu,
eu, gaura din perdea, care v-am spus această poveste.
am iubit o superbă dacie crem pe care nu am văzut-o decât o dată...
dar, ce să mai vorbim, acum am copii preşcolari
şi tot ce a fost mi se pare un vis.

Mircea Cărtărescu „O motocicletă parcată sub stele”

sunt o motocicletă parcată sub stele, lângă vitrina magazinului de reparat televizoare.

din gang vine curent. sunt palidă, slăbită.

în magazin au lăsat un bec aprins, așa că vreo două tuburi catodice

ghivece cu asparagus și cactuși, rafturi de cornier înțesate de carcase de televizor, casete AGFA și cabluri

lucesc tulbure, îmi populează singurătatea.

căci mă simt singură.

în oglinda mea retrovizoare roiesc galaxiile,

aburesc stelele în roiuri globulare, își trimit gâfâitul radiosursele

toate îndepărtându-se-n fugă, ca niște criminali de la locul faptei

lăsând o dâră de sânge în urmă.

ce liniște. câteodată mă-ntreb

ce-o însemna să faci dragoste. căci ei vorbesc doar de asta. în fiecare sâmbătă ei mă încalecă

și mă târăsc pe șosele. văd dealurile, norii, soarele

picăturile de ploaie, copacii încurcându-se-n curcubeu …

ah, cilindrii mei îmi ticăie nebunește. atunci chiar simt că trăiesc.

ei intră în motel și fac dragoste.

ei sunt Stăpânii și se simt liberi.

dar cum poate fi cineva liber când e făcut din celule?

… și înapoi în gang; lângă vreo dacie prăfuită.

mi-e sete de dragoste. dacă aș putea iubi măcar vreun stecker cu prelungitor din vitrina asta.

mi-aș luneca degetele pe pielea lui de plastic alb, dac-ar vrea

și dac-aș avea degete. dac-aș putea să trăiesc

măcar și în câmpul bioelectric al cactusului …

curând, curând o să mor, și n-am făcut nimic în lumea asta, or să mă arunce la fiare vechi

or să îmi crape farul și becul ars are să-mi atârne de două firișoare de liță.

toată viața i-am ajutat pe alții să facă dragoste

iar eu o să mor printre bobine, magneți și ciulini.

sunt o motocicletă parcată sub stele.

dimineața or să mă-ncalece iar, or să-mi suceasca ghidonul, or să mă ambreieze

și iar pe asfaltul multicolor, printre dealurile roșcovane, printre munții albaștri

prin depresiunile strabătute de râuri

peste pasajele de cale ferată, prin orașe de provincie cristaline

rulând împotriva vântului prin stropii de ploaie și gazul de eșapament, mâncând kilometrii.

asta o însemna să faci dragoste?

oricum, asta e consolarea mea, e meseria mea, e dragostea mea.

pentru asta merită să fii singur.

M. Cărtrărescu „În stilul lui Bacovia”

e seară și ninge-ndesat

zăpada-n zăpadă se lasă

și abia mă mai mișc înghețat

și abia mai știu drumul spre casă

e beznă un câine-a lătrat

de-acum n-are rost să mai sper

sprijinit de un stâlp un soldat

și-aprinde țigarea stingher

e noapte și ninge turbat

și nu mai zăresc nici un drum

cum viața-i un loc depărtat

cum totu-i mai simplu de-acum!

M. Cărtrărescu „Georgica a IV-a”

țăranul de când cu electrificarea

înțelege cum stau lucrurile pe planetă

se indignează grațios în mijlocul pogoanelor sale

de situația din cipru și liban

pândește sateliții și le smulge

aparatura electronică bă

plozilor nu uitați bateriile solare

să ne-ncălzim la chindie conserva de fasole

cu cârnăciori produsă la fetești

bă dați în câini lumea e mică

bă cu gerovital se duc ridurile ca-n palmă

hai dați-i zor cu porumbul că eu mă duc

puțin pe lumea cealaltă adică a treia

și ultima. feții mei

dragii mei copchiii mei ce să-i faci

așa e jocul

arză-l-ar focul.

M. Cărtărescu „Garofița”

Teiul Doamnei pare zugravit în cridă.
În cofetărie intră o gravidă.
Astfel stă la coadă între muşterii
Ca o garofiţă între păpădii.
Astfel între brazii cu tulpini de ceară
Lâng-un şipot dulce şade-o căprioară.
Checuri cu stafide doarme în vitrine.
E frigoriferul greu de savarine.
Eu la o măsuţă îmi consum frucola
Şi citesc cum Nică pleacă la Socola,
Că-l predau pe Creangă astăzi la amiază.
Muşterii merge, coada-naintează...

Rumeioara jună, cu burtica mare,
A ajuns în faţă chiar la vânzătoare:
- Mumă-mea, duduie, astăzi m-a trimis
să îmi dai pachetul ce i l-ai promis:
patru excelenturi, două amandine
şi ilone şase, glazurate bine,
cinci cutii de frişcă albă ca zăpada
şi fursecuri unse gros cu şocoladă.

Vânzătoarea scoate un oftat adânc.
Pe la mese pruncii cremele-şi mănânc.
- Mergi şi spune celei care te-a trimes
Că i-am pus şi nuga, un delicates,
Şi că totul face, socotit în lei,
Doar un fleac, o sută patruzeci şi trei.

Lămpile gălbuie, de la fondul plastic,
Dau cofetăriei un lucit fantastic,
Iar copila noastră, galeş durdulie,
Vine la măsuţa-mi cu o sarailie.
Coamele îi trece dincolo de şale.
Are sub bluziţă două portocale
Iar sub gene lunge, ca de hurioară,
O privire dulce, ca de surioară
Şi-un obraz ca luna, pal îi scânteiază.
Muşterii merge, coada-naintează...

Eu îmi pun şepcuţa şi cu forţe nouă
Merg să-l iau din stradă pe 109. 

Arcadie Suceveanu „Secunda care sunt eu”

În ornicul lumii cel mare

Mai arde, lăsând pe traseu

O dâră amară de sare,

Secunda care sunt eu.

Din vântul ceţos şi din piatră,

Din vulturi şi din Dumnezeu

Simt câinii lui Cronos cum latră

Secunda care sunt eu.

Şi-ntreb cu mirare: voi, astre,

Tu, pasăre, plop, curcubeu,

Se-aude şi-n vieţile voastre

Secunda care sunt eu?

Se-aude, se vede, se simte

Cum arde cu numele meu

Şi blând se destramă-n cuvinte

Secunda care sunt eu?

Tu, iarbă şi piatră căruntă,

Tu, munte şi codru mereu,

În voi se întâmplă o nuntă

Secunda care sunt eu.

E cosmicul vânt tot mai rece

Şi veacul respiră mai greu...

Iubiţi-mă, lucruri, căci trece

Secunda care sunt eu.

Arcadie Suceveanu „Poemul de trecere”

Să te transferi în starea unui tei
Și să privești prin prisma lui de floare,
Să ari lumina cu statui de zei
Peste câmpii de mituri necesare.
Să-mbraci viziunea ierbii și să vezi
Că-și dă în spic de dragoste chitara.
Să arzi ca roua și să n-ai dovezi,
De glasul tau să crească-n câmp secara.
Clepsidra zilei s-o încarci cu crini
Înalt acord al muzicii din sfere.
Când vei cânta în pomii anonimi
Să se aprindă muguri de-nviere,
Să țipe fructul, ca un prunc, în flori
Și-n somnul pietrei iarba viitoare,
Să plângă magii-n patul lor de nori
Și steaua-n tronul ei de lăcrimare. 

Mihail Vakulovski „mai bine tu”

văd tineri cu Che Guevara pe piept

tatuaţi cu Che Guevara

lideri politici cu Che Guevara pe tricouri

oligarhi cu Che Guevara pe portofel

cîntăreţi Che Guevara

poeţi Che Guevara

ce de Che Guevara

veneam la lucru şi un bătrîn aurolac dormea dus

sub o bancă din parcul de alături

iar Che Guevara de pe tricoul lui îi veghea somnul

îi liniştea visele

îi pregătea gînduri limpezi

amintiri frumoase pline de viaţă

speranţe mincinoase

tineri tineri tineri cu Che Guevara

în cap

Che Guevara care omora copii

decît Che mai bine Lenin

decît Hitler mai bine Lenin

decît Stalin mai bine Lenin

decît Lenin mai bine Jim Morrison

decît Jim mai bine Jerry

decît Jerry mai bine Henry Miller

decît Henry mai bine uită-te în jur

la părinţii tăi la prietenii tăi la colegii tăi

la ţara în care trăieşti la oraşul în care eşti

uită-te în jurul tău

şi gîndeşte-te la tine

gîndeşte-te un pic mai mult la tine

gîndeşte-te la tine

Liliana Armașu „singurătatea de duminică”

cu cine să te cerţi atunci

când o întâmplare face

 să verşi s(o)are pe jos

şi tu eşti singur

şi, ca de obicei, în ziua ceea

nimeni nu-ţi va deschide uşa

căci e duminică

iar singurătatea de duminică pentru tine

e în plină frecvenţă

şi e cel mai greu s-o stăpâneşti

fiindcă toţi sunt plecaţi de acasă

lăsându-te pe tine să fii şi dădaca

singurătăţi(i) lor

şi tu le vezi pe toate cum cresc în ochii tăi

şi pe măsură ce se înalţă şi se îngro(a)şă

vor mai mult şi mai multe

vor alte haine, de mâncare mai bun

vor să le dădăceşti şi pe copilele lor din burtă

dar vine un moment când singurătăţile, toate,

îţi scapă de sub control, făcându-şi de cap

şi nu mai poţi face nimic decât să te laşi pradă

furiilor lor.

şi iată că nu te mai poţi certa cu nimeni

nici măcar cu tine însăţi

şi nici cu Dumnezeu

căci, chiar Tu eşti singurătatea

în care El se odihneşte duminica.

Liliana Armașu „aceste mâini, încă visătoare…”

dacă m-aş putea retrage într-o scoică

cu forme netede, clare –

ţi-aş putea arăta unde se ascunde perfecţiunea.

ţinând scoica atent la ureche –

ai zări în depărtare marea.

dar, uite, aceste mâini, încă visătoare

şi aceste picioare, cu memorie încă

mai bătătoresc calea, aiurea,

către o iubire de stâncă.

şi cum mă mai chinuie neuitarea

acelei întâlniri subacvatice

de parcă cineva, nevăzut, într-o noapte

mi te-ar fi introdus în creier

cu o mie de ace!

ţie oricum nu-ţi pasă…

de-ai şti însă cu câtă grijă te-adun

din toate nervurile timpului

nu ai mai râde atunci neîncrezător

ca un nebun

ci mi-ai aduce la picioare un port

şi marea

să spargem stânca de ea,

depărtarea.

Liliana Armașu „tot-uşi”

poate că noi am duce-o mai

bine unul fără de celălalt

oricum, inimile noastre sunt

de mulţi ani încoace

nişte jucării de cristal

în vitrinele magazinelor second-hand

şi, trupurile, la o adică, nu

mai are rost să le condamnăm la viaţă

tocmai acum când sărbătorim apocalipsul.

scalpurile? acestea să ne joace festa?

vor o oglindă pentru a-şi admira

ceafa – sexul creierului?

însă, cum am da-o, vom vedea acelaşi chip

reflectat în mlaştina singurătăţii.

între timp, alt gând mă străbate

şi-mi spune că totul, totul

există în semantica lumilor posibile.

totuşi, de ce caut să mă

(mo)lip(s)esc de tine?

tot-uşi?

Liliana Armașu „pierdută prin amintiri”

e o nebunie să pierzi într-o secundă

toate cheile, dar zadarnicele tale căutări

prin buzunare îţi confirmă o dată în plus

că aşa este şi cel mai convingător e faptul

că nu mai poţi intra în nici o încăpere care

încă ieri îţi era (cel puţin) într-un fel accesibilă.

hai, trupule, dragostea mea târzie,

oferă-ţi acum generozitatea şi adăposteşte-mi

bucăţile de fiinţă pierdute prin amintiri

culege-mă de prin ungherele caselor de unde nu

mai pot ieşi şi redă-mi libertatea de altădată

când nu ştiam că trebuie să existe

atâtea închideri-capcană.

acum înţeleg de ce toată lumea zice

mereu că „totul e O.K.!”