Recomandare de carte

Recomandare de carte 

Tatiana Țîbuleac „Vara în care mama a avut ochii verzi”

    Ar fi trebuit să-mi scriu impresiile imediat de cum am citit cartea, dar am fost atât de șocată, bulversată, uluită, încât am avut nevoie de a o reciti. Știind că scriitoare e din R. Moldova, așteptam să regăsesc un spațiu geografic autohton, cu personaje care să fie înzestrate cu nume cu care existența mea era deja obișnuită. E puțin spus că romanul a întrecut așteptările mele, am evadat din orice clișeu.

     Autorul face o incursiune în conștiința unui copil sugrumat de trecutul său. O carte despre trădare, ură și iubire. 

     Suntem prizonierii unei lumi care are idei preconcepute despre iubirea filială. Un copil trebuie, trebuie cu orice preț să-și iubească mama, chiar daca aceasta îl nedreptățește, așa gândim noi, cei din R. Moldova. Ce-ați crede despre cineva care își caracterizează mama în felul următor: „Era mică și grasă, proastă și urâtă. Era cea mai penibilă mamă din câte au existat vreodată”, „Aș fi schimbat-o, dacă aș fi putut, cu orice altă mamă din lume în două secunde. Chiar și cu una bețivă, chiar și cu una care m-ar fi bătut zilnic” ? Ați mai dori să continuați a citi? Sfatul meu este să insistați totuși, pentru că veți descoperi o vară în care s-a produs schimbarea în subconștientul copilului, căci ochii mamei deveniseră „resturile unei mame străine foarte frumoase”. Vă chem să vă lăsați duși de valurile unui joc de cuvinte care  te lovesc în față cu furie, durere, singurătate, apoi te leagănă ușor, filtrându-ți ferocitatea cu care te trezisei citind  și uluindu-te cu imaginile de o gingășie frecventă.

    Claritatea unei fotografii e direct proporțională cu numărul de pixeli pe care îl are aparatul de fotografiat. Mereu mi-am dorit să fotografiez peisajul spectaculos de care am avut parte, dar de fiecare dată nu am avut pixeli suficienți. Din păcate, la fel s-a întâmplat și acum, emoțiile mele nu au fost însoțite de megapixelii cuvintelor.

„Ochii mamei erau lanuri de tulpini frânte.”

„Ochii mamei erau poveștile mele nespuse.”

„Piața de vechituri arăta de parcă Dumnezeu s-a împiedicat și și-a răsturnat geanta. Oameni peste lucruri, lucruri peste oameni - vestigii de vieți trecute împletite în rânduri multicolore, ca părul din pozele vechi ale bunicii.”

„E ciudat cum poți construi o viață nouă din rămășițele altor oameni.”

„Lanul de floarea-soarelui se scuturase și arăta acum ca o fată frumoasă distrusă de acnee. Mii de circumferințe negre, ca niște cratere, se înălțau trist pe tulpinile gălbejite și jupuite de vii.”

„Ochii mamei erau geamurile unui submarin de smarald.”

„Ochii mamei erau scoici crescute pe copaci.”

„Ochii mamei erau cicatrici pe fața verii.”

Guzel Iahina „Zuleiha deschide ochii”

    Romanul scriitoarei tătare  este un debut care aduce în prim-plan povestea unei femei ce e supraviețuitoarea unui regim căruia nu-i pasă de oameni. O soartă sub semnul suferinței. O femeie căsătorită, timp de 15 ani, cu un bărbat pe care  nu-l iubește, dar pe care își insuflă că-l respectă. O soacră-strigoaică care o terorizează în fiecare zi. Vai de ea dacă nu se trezește la timp, când o strigă „mama-soacră”. „În cincisprezece ani, de două ori nu s-a trezit” și nici nu mai vrea să-și amintească ce a urmat. Fiecare dimineață începe cu urletul Strigoaicei:
- Zuleihaaa!
    Un trai „în subteran”, de unde nu ai cum să cazi și mai jos.  Totuși, destinul e imprevizibil. Zuleiha este o femeie ce pare, în incipit, o ființă fragilă, care e predestinată umilinței, dar ea demontează iluzia că fragilitatea nu poate fi rezistentă la loviturile vieții. 
    O carte despre iubire, suferință, bunătate, în care se evidențiază faptul că binele și răul concubinează pe lumea aceasta. Dar atâta timp cât mai sunt încă Oameni, există speranță.
    Așadar, vă îndemn să citiți romanul, căci veți avea parte de o istorie inedită!