Clasa a X-a. Genul epic
Constantin Negruzzi „Alexandru Lăpușneanul”
Ion Creangă „Povestea lui Harap-Alb”
https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Povestea_lui_Harap_Alb_-_I._Creanga.pdf
https://dochub.com/sec-ia-pentru-copii-i-tineret-bra-ov/kJVb1e/la-hanul-lui-manjoala-si-alte-nuvele-ion-luca-caragiale?pg=3
https://dochub.com/sec-ia-pentru-copii-i-tineret-bra-ov/kJVb1e/la-hanul-lui-manjoala-si-alte-nuvele-ion-luca-caragiale?pg=33
https://ro.wikisource.org/wiki/Kir_Ianulea
http://www.101books.ru/carte/descarca-ioan-slavici-moara-cu-noroc-pdf
https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Mara%20-%20Ioan%20Slavici.pdf
http://files.scoalacantacuzino.webnode.ro/200000089-42aa243a3f/Mihail-Sadoveanu-Baltagul-Si-Hanul-Ancutei.pdf
https://www.slideshare.net/tayon1618/creanga-deaur-mihail-sadoveanu
Ion Luca Caragiale „La hanul lui Mânjoală”
https://dochub.com/sec-ia-pentru-copii-i-tineret-bra-ov/kJVb1e/la-hanul-lui-manjoala-si-alte-nuvele-ion-luca-caragiale?pg=3
Ion Luca Caragiale „O făclie de Paște”
https://dochub.com/sec-ia-pentru-copii-i-tineret-bra-ov/kJVb1e/la-hanul-lui-manjoala-si-alte-nuvele-ion-luca-caragiale?pg=33
Ion Luca Caragiale „Kir Ianulea”
https://ro.wikisource.org/wiki/Kir_Ianulea
Ioan Slavici „Moara cu noroc”
http://www.101books.ru/carte/descarca-ioan-slavici-moara-cu-noroc-pdf
Ioan Slavici „Mara”
https://bibliotecapemobil.ro/content/scoala/pdf/Mara%20-%20Ioan%20Slavici.pdf
M. Sadoveanu „Hanu Ancuței”
http://files.scoalacantacuzino.webnode.ro/200000089-42aa243a3f/Mihail-Sadoveanu-Baltagul-Si-Hanul-Ancutei.pdf
M. Sadoveanu „Baltagul”
http://files.scoalacantacuzino.webnode.ro/200000089-42aa243a3f/Mihail-Sadoveanu-Baltagul-Si-Hanul-Ancutei.pdfM. Sadoveanu „Creanga de aur”
https://www.slideshare.net/tayon1618/creanga-deaur-mihail-sadoveanu
Liviu Rebreanu „Pădurea spânzuraților”
Liviu Rebreanu „Ion”
Liviu Rebreanu „Ciuleandra”
Liviu Rebreanu „Catastrofa”
George Călinescu „Enigma Otiliei”
http://nicugane.ro/articole/biblioteca/Enigma%20otiliei1.pdf
Camil Petrescu „Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război”
Vasile Voiculescu „Capul de zimbru”
Marin Preda „Moromeții”
https://www.academia.edu/28941166/Romanul_postbelic-Morometii_de_Marin_Preda.PDF
http://nechifor.net/sibf/morometii/
Ion Druță „Frunze de dor”
Ion Druță „Sania”
Vladimir Beșleagă „Zbor frânt”
http://www.101books.ru/carte/descarca-besleaga-vladimir-zbor-frant-pdf
Aureliu Busuioc „Pactizând cu diavolul”
Nicolae Dabija „Temă pentru acasă”
Claudia Partole „Totentanz sau viața unei nopți”
Ileana Vulpescu „Candidații la fericire”
Ileana Vulpescu „Arta compromisului”
Ileana Vulpescu „Arta conversației”
Ioana Pârvulescu „Viitorul începe luni”
Ioana Pârvulescu „Viața începe de vineri”
Simona Popescu „Exuvii”
Genul dramatic
Bogdan Petriceicu-Hasdeu „Răzvan și Vidra”
https://ro.wikisource.org/wiki/R%C4%83zvan_%C8%99i_Vidra
Vasile Alecsandri „Despot-Vodă”
Ion Luca Caragiale „O scrisoare pierdută”
Ion Luca Caragiale „Năpasta”
Ion Luca Caragiale „D’ALE CARNAVALULUI”
V. Alecsandri „Rodica”
Purtând cofiță cu apă rece
Pe ai săi umeri albi, rotunzori,
Juna Rodică voioasă trece
Pe lângă junii sămănători.
Ei cu grăbire îi sar în cale,
Zicând: „Rodică, floare de crin,
În plin să-ți meargă vrerile tale,
Precum tu, dragă, ne ieși cu plin!
S-ajungi mireasă, s-ajungi crăiasă!
Calea să-ți fie numai cu flori,
Și casa casă, și masa masă,
Și sânul leagăn de pruncușori!”
Cu grâu de aur ei o presoară,
Apoi cofița întreagă-o beu.
Copila râde și-n cale-i zboară,
Scuturând grâul din părul său.
V. Alecsandri „Malul Siretului”
Aburii ușori ai nopții ca fantasme se ridică
Și, plutind deasupra luncii, printre ramuri se despică.
Râul luciu se-ncovoaie sub copaci ca un balaur
Ce în raza dimineții mișcă solzii lui de aur.
Eu mă duc în faptul zilei, mă așez pe malu-i verde
Și privesc cum apa curge și la cotiri ea se perde,
Cum se schimbă-n vălurele pe prundișul lunecos,
Cum adoarme la bulboace, săpând malul năsipos.
Când o salcie pletoasă lin pe baltă se coboară,
Când o mreană saltă-n aer după-o viespe sprintioară,
Când sălbaticele rațe se abat din zborul lor,
Bătând apa-ntunecată de un nour trecător.
Și gândirea mea furată se tot duce-ncet la vale
Cu cel râu care-n veci curge, făr-a se opri din cale.
Lunca-n giuru-mi clocotește; o șopârlă de smarald
Cată țintă, lung la mine, părăsind nisipul cald.
V. Alecsandri „Miezul iernii”
În păduri trăsnesc stejarii! E un ger amar, cumplit!
Stelele par îngheţate, cerul pare oţelit,
Iar zăpada cristalină pe câmpii strălucitoare
Pare-un lan de diamanturi ce scârţâie sub picioare.
Fumuri albe se ridică în văzduhul scânteios
Ca înaltele coloane unui templu maiestos,
Şi pe ele se aşează bolta cerului senină,
Unde luna îşi aprinde farul tainic de lumină.
O! tablou măreţ, fantastic!… Mii de stele argintii
În nemărginitul templu ard ca vecinice făclii.
Munţii sunt a lui altare, codrii – organe sonoare
Unde crivătul pătrunde, scotând note-ngrozitoare.
Totul e în neclintire, fără viaţă, fără glas;
Nici un zbor în atmosferă, pe zăpadă – nici un pas;
Dar ce văd?… în raza lunii o fantasmă se arată…
E un lup ce se alungă după prada-i spăimântat.
V. Alecsandri „Pastel chinez”
Pe-un canal îngust ce curge ca un șerpe cristalin
Se înșiră chioșcuri albe, cu lac luciu smălțuite.
Tot ce-i nobil, avut, mare și puternic la Pekin
În răcoarea lor plăcută duce zile fericite.
Pe sub nalte coperișuri care-n margini s-albiesc,
Galerii cu mari lanterne și cu sprintene coloane
Au comori de plânte rare ce la umbră înfloresc
Și-n ghirlande parfumate se revarsă pe balcoane.
Papagali verzi, roși și galbini, iubitori de dismierdări,
Prin zăbrele aurite zbor chemați de glasuri dalbe,
Și pe buze rumeoare, cuib voios de sărutări,
Ei culeg zâmbiri divine, ei culeg migdale albe.
Apoi veseli, cu-a lor pradă, se pun hoții zburători
Când pe mândre paravane de matasă diafană,
Când pe crengi, când pe basinuri de albastră porcelană,
Unde viu se joacă-n față pești cu solzii lucitori.
Ș-o momiță strâmbătoare, sărind iute-n urma lor
De pe umerii de fildeș unui zeu grotesc de China,
Cade-n șahul de pe masă și răstoarnă pe covor
Doi nebuni peste un rege și un turn peste regina...
Pe canal trei poduri strimte ca trei arcuri se întind;
A lor margini cizelate în șiraguri de inele
Poartă zmei cu ochi fantastici, carii noaptea se aprind,
Și catarguri poleite, cu lungi flamuri ușurele.
Iar în fund, peste desimea de pagode azurii,
Ca un bloc de porcelană, falnic, sprinten se ridică
Un turn nalt cu șepte rânduri și cu șepte galerii,
Unde ard în casolete flori de plantă-aromatică.
Pe un pod pășește-alene fiica unui mandarin,
Sub cortelul de crep galbin care-l pleacă despre soare,
Ferind pielița-i de aur și rotundu-i piept de crin,
Și gurița-i cu benghi negru ca un gândăcel pe-o floare.
Umbra ei pe fața apei, de pe pod ușor plutind,
Cu-o mișcare voluptoasă trece lin și se oprește
Pe o joncă unde șede un om tânăr pescuind...
El tresare, nalță ochii și cu dragoste zâmbește.
Iar colo-n vecinătate, sus, în turn, ca un hurez,
Un bătrân, pândind cu ochiul, taina dulce o surprinde...
El desemnă-ncet tabloul pe hârtie de orez,
Și se pare că hârtia sub peniță-i se aprinde!
V. Alecsandri „Cositul”
Faptul zilei se aprinde pe a dealurilor frunte,
Ș-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte.
Iarba coaptă strălucește, ea se clatină la vânt,
Ș-a ei umbră lin se mișcă în dungi negre pe pământ.
Iată, vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă
Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă.
Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună,
Le clădesc apoi în stoguri și cu stuh le încunună.
Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tăinuită,
Unde umbra pare verde și de flori e-mbălsămită,
Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător.
Din căpiță în căpiță dumbrăveancă saltă-n zbor.
Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină,
Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcină.
„Ce să fie?... Cuib de fiară?... O! minune!” zice el,
Și, zâmbind, se pleacă iute de culege... un cercel!
Ș-un râu falnic de lumină se revarsă peste munte.
Iarba coaptă strălucește, ea se clatină la vânt,
Ș-a ei umbră lin se mișcă în dungi negre pe pământ.
Iată, vin cosașii veseli, se pun rând. Sub a lor coasă
Câmpul ras rămâne verde ca o apă luminoasă.
Unii brazdele răstoarnă, în căpiți alții le-adună,
Le clădesc apoi în stoguri și cu stuh le încunună.
Mai devale-n cea dumbravă cu poiana tăinuită,
Unde umbra pare verde și de flori e-mbălsămită,
Coasele sub teaca udă zinghenesc răsunător.
Din căpiță în căpiță dumbrăveancă saltă-n zbor.
Un flăcău, cosind deoparte, lângă-o tufă de sulcină,
Vede iarba încâlcită, frântă pe la rădăcină.
„Ce să fie?... Cuib de fiară?... O! minune!” zice el,
Și, zâmbind, se pleacă iute de culege... un cercel!
V. Alecsandri „Flori de nufăr”
Prin trestia din baltă ce-n aer se mlădie
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sunt zâne ce se scaldă în fragedele ziori?
Nu-s zâne, dar copile, a zânelor surori.
Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Ș-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastrul cer senin,
Umplând cu flori de nufăr cămeșa de la sân.
O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încântătoare forme de albe năluciri.
Priviți! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mândră copiliță apare, iese, râde
Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nuferi plutitori.
Răsună-n dimineață o tainică-armonie.
Sunt zâne ce se scaldă în fragedele ziori?
Nu-s zâne, dar copile, a zânelor surori.
Verginile în apă intrat-au cu sfială,
Ș-acum se joacă vesel în dulcea-i răcoreală,
Șoptind, privind în undă albastrul cer senin,
Umplând cu flori de nufăr cămeșa de la sân.
O rază aurie prin stuhul des pătrunde
Și gingaș luminează în cuibul ce le-ascunde
Comori de tinerețe, comori de fericiri,
Încântătoare forme de albe năluciri.
Priviți! cetatea verde se mișcă, se deschide.
O mândră copiliță apare, iese, râde
Și lunecă... Deodată, rotunzi și albiori,
Apar la foc de soare doi nuferi plutitori.
Mihai Eminescu „Atât de fragedă...”
Atât de fragedă, te-asameni
Cu floarea albă de cireș,
Și ca un înger dintre oameni
În calea vieții mele ieși.
Abia atingi covorul moale,
Mătasa sună sub picior,
Și de la creștet pân-în poale
Plutești ca visul de ușor.
Din încrețirea lungii rochii
Răsai ca marmura în loc -
S-atârnă sufletu-mi de ochii
Cei plini de lacrimi și noroc.
O, vis ferice de iubire,
Mireasă blândă din povești,
Nu mai zâmbi! A ta zâmbire
Mi-arată cât de dulce ești,
Cât poți cu-a farmecului noapte
Să-ntuneci ochii mei pe veci,
Cu-a gurii tale calde șoapte,
Cu-mbrățișări de brațe reci.
Deodată trece-o cugetare,
Un văl pe ochii tăi fierbinți:
E-ntunecoasa renunțare,
E umbra dulcilor dorinți.
Te duci, ș-am înțeles prea bine
Să nu mă țin de pasul tău,
Pierdută vecinic pentru mine,
Mireasa sufletului meu!
Că te-am zărit e a mea vină
Și vecinic n-o să mi-o mai iert,
Spăși-voi visul de lumină
Tinzându-mi dreapta în deșert.
Ș-o să-mi răsai ca o icoană
A pururi verginei Marii,
Pe fruntea ta purtând coroană -
Unde te duci? Când o să vii?
Mihai Eminescu „Pe lângă plopii fără soț...”
Pe lângă plopii fără soț
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
Adesea am trecut;
Mă cunoșteau vecinii toți -
Tu nu m-ai cunoscut.
La geamul tău ce strălucea
Privii atât de des;
O lume toată-nțelegea -
Tu nu m-ai înțeles.
De câte ori am așteptat
O șoaptă de răspuns!
O zi din viață să-mi fi dat,
O zi mi-era de-ajuns;
O oră să fi fost amici,
Să ne iubim cu dor,
S-ascult de glasul gurii mici
O oră, și să mor.
Dându-mi din ochiul tău senin
O rază dinadins,
În calea timpilor ce vin
O stea s-ar fi aprins;
Ai fi trăit în veci de veci
Și rânduri de vieți,
Cu ale tale brațe reci
Înmărmureai măreț,
Un chip de-a pururi adorat
Cum nu mai au perechi
Acele zâne ce străbat
Din timpurile vechi.
Căci te iubeam cu ochi păgâni
Și plini de suferinți,
Ce mi-i lăsară din bătrâni
Părinții din părinți.
Azi nici măcar îmi pare rău
Că trec cu mult mai rar,
Că cu tristeță capul tău
Se-ntoarce în zadar,
Căci azi le semeni tuturor
La umblet și la port,
Și te privesc nepăsător
C-un rece ochi de mort.
Tu trebuia să te cuprinzi
De acel farmec sfânt,
Și noaptea candelă s-aprinzi
Iubirii pe pământ.
Mihai Eminescu „La steaua”
La steaua care-a răsărit
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
E-o cale-atât de lungă,
Că mii de ani i-au trebuit
Luminii să ne-ajungă.
Poate de mult s-a stins în drum
În depărtări albastre,
Iar raza ei abia acum
Luci vederii noastre,
Icoana stelei ce-a murit
Încet pe cer se suie:
Era pe când nu s-a zărit,
Azi o vedem, şi nu e.
Tot astfel când al nostru dor
Pieri în noapte-adâncă,
Lumina stinsului amor
Ne urmăreşte încă.
Mihai Eminescu „Când însuși glasul...”
Când însuşi glasul gândurilor tace,
Mă-ngână cântul unei dulci evlavii,
Atunci te chem; chemarea-mi asculta-vei?
Din neguri reci plutind te vei desface?
Puterea nopţii blând însenina-vei
Cu ochii mari şi purtători de pace?
Resai din umbra vremilor încoace
Ca să te văd venind … ca-n vis, aşa vii!
Cobori încet… aproape, mai aproape,
Te pleacă iar zâmbind peste-a mea faţă,
A ta iubire c-un suspin arat-o,
Cu geana ta m-antinge pe pleope
Să simt fiorii strângerii în braţe,
Pe veci pierduto, vecinic adorato!
Mihai Eminescu „Trecut-au anii...”
Trecut-au anii ca nori lungi pe şesuri
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!
Şi niciodată n-or să vie iară,
Căci nu mă-ncântă azi cum mă mişcară
Poveşti şi doine, ghicitori, eresuri,
Ce fruntea-mi de copil o-nseninară,
Abia-nţelese, pline de-nţelesuri -
Cu-a tale umbre azi în van mă-mpesuri,
O, ceas al tainei, asfinţit de sară.
Să smulg un sunet din trecutul vieţii,
Să fac, o, suflet, ca din nou să tremuri
Cu mâna mea în van pe liră lunec;
Pierdut e totu-n zarea tinereţii
Şi mută-i gura dulce-a altor vremuri,
Iar timpul creşte-n urma mea... mă-ntunec!
Mihai Eminescu „Glossă”
Vreme trece, vreme vine,
Toate-s vechi şi nouă toate;
Ce e rău şi ce e bine
Tu te-ntreabă şi socoate;
Nu spera şi nu ai teamă,
Ce e val ca valul trece;
De te-ndeamnă, de te cheamă,
Tu rămâi la toate rece.
Multe trec pe dinainte,
În auz ne sună multe,
Cine ţine toate minte
Şi ar sta să le asculte?…
Tu aşează-te deoparte,
Regăsindu-te pe tine,
Când cu zgomote deşarte
Vreme trece, vreme vine.
Nici încline a ei limbă
Recea cumpăn-a gândirii
Înspre clipa ce se schimbă
Pentru masca fericirii,
Ce din moartea ei se naşte
Şi o clipă ţine poate;
Pentru cine o cunoaşte
Toate-s vechi şi nouă toate.
Privitor ca la teatru
Tu în lume să te-nchipui:
Joace unul şi pe patru,
Totuşi tu ghici-vei chipu-i,
Şi de plânge, de se ceartă,
Tu în colţ petreci în tine
Şi-nţelegi din a lor artă
Ce e rău şi ce e bine.
Viitorul şi trecutul
Sunt a filei două feţe,
Vede-n capăt începutul
Cine ştie să le-nveţe;
Tot ce-a fost ori o să fie
În prezent le-avem pe toate,
Dar de-a lor zădărnicie
Te întreabă şi socoate.
Căci aceloraşi mijloace
Se supun câte există,
Şi de mii de ani încoace
Lumea-i veselă şi tristă;
Alte măşti, aceeaşi piesă,
Alte guri, aceeaşi gamă,
Amăgit atât de-adese
Nu spera şi nu ai teamă.
Nu spera când vezi mişeii
La izbândă făcând punte,
Te-or întrece nătărăii,
De ai fi cu stea în frunte;
Teamă n-ai, căta-vor iarăşi
Între dânşii să se plece,
Nu te prinde lor tovarăş:
Ce e val, ca valul trece.
Cu un cântec de sirenă,
Lumea-ntinde lucii mreje;
Ca să schimbe-actorii-n scenă,
Te momeşte în vârteje;
Tu pe-alături te strecoară,
Nu băga nici chiar de seamă,
Din cărarea ta afară
De te-ndeamnă, de te cheamă.
De te-ating, să feri în laturi,
De hulesc, să taci din gură;
Ce mai vrei cu-a tale sfaturi,
Dacă ştii a lor măsură;
Zică toţi ce vor să zică,
Treacă-n lume cine-o trece;
Ca să nu-ndrăgeşti nimică,
Tu rămâi la toate rece.
Tu rămâi la toate rece,
De te-ndeamnă, de te cheamă;
Ce e val, ca valul trece,
Nu spera şi nu ai teamă;
Te întreabă şi socoate
Ce e rău şi ce e bine;
Toate-s vechi şi nouă toate:
Vreme trece, vreme vine.
Mihai Eminescu „Mai am un singur dor”
În liniștea serii
Să mă lăsați să mor
La marginea mării;
Să-mi fie somnul lin
Și codrul aproape,
Pe-ntinsele ape
Să am un cer senin.
Nu-mi trebuie flamuri,
Nu voi sicriu bogat,
Ci-mi împletiți un pat
Din tinere ramuri.
Și nime-n urma mea
Nu-mi plângă la creștet,
Doar toamna glas să dea
Frunzișului veșted.
Pe când cu zgomot cad
Isvoarele-ntr-una,
Alunece luna
Prin vârfuri lungi de brad.
Pătrunză talanga
Al serii rece vânt,
Deasupră-mi teiul sfânt,
Să-și scuture creanga.
Cum n-oi mai fi pribeag
De-atunci înainte,
M-or troieni cu drag
Aduceri aminte.
Luceferi, ce răsar
Din umbră de cetini,
Fiindu-mi prietini,
O să-mi zâmbească iar.
Va geme de patemi
Al mării aspru cânt...
Ci eu voi fi pământ
În singurătate-mi.
Iubind în taină am păstrat tăcere,
Gândind că astfel o să-ți placă ție,
Căci în priviri citeam o veșnicie
De-ucigătoare visuri de plăcere.
Dar nu mai pot. A dorului tărie
Cuvinte dă duioaselor mistere;
Vreau să mă-nec de dulcea-nvăpăiere
A celui suflet ce pe al meu știe.
Nu vezi că gura-mi arsă e de sete
Și-n ochii mei se vede-n friguri chinu-mi,
Copila mea cu lungi și blonde plete?
Cu o suflare răcorești suspinu-mi,
C-un zâmbet faci gândirea-mi să se-mbete.
Fă un sfârșit durerii… vin’ la sânu-mi.
Ce e amorul? E un lung
Prilej pentru durere,
Căci mii de lacrimi nu-i ajung
Și tot mai multe cere.
De-un semn în treacăt de la ea
El sufletul ți-l leagă,
Încât să n-o mai poți uita
Viața ta întreagă.
Dar încă de te-așteaptă-n prag
În umbră de unghere,
De se-ntâlnește drag cu drag
Cum inima ta cere
Dispar și ceruri și pământ
Și pieptul tău se bate,
Și totu-atârnă de-un cuvânt
Șoptit pe jumătate.
Te urmărește săptămâni
Un pas făcut alene,
O dulce strângere de mâni,
Un tremurat de gene.
Te urmăresc luminători
Ca soarele și luna,
Și peste zi de-atâtea ori
Și noaptea totdeauna.
Căci scris a fost ca viața ta
De doru-i să nu-ncapă,
Căci te-a cuprins asemenea
Lianelor din apă.
Alexandru Macedonski „Rondelul orașului mic”
Orașul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade,
Cu oameni proști, dar cumsecade,
Ce nici nu știu că sunt poet.
Cu centrul intim și cochet,
Și fără case cu arcade;
Orașul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade.
Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade
Și nu s-aud în el tirade
Despre-al politicii secret. --
Orașul mic te fură-ncet.
Alexandru Macedonski „Rondelul rozelor ce mor”
E vremea rozelor ce mor,
Mor în grădini și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.
Cu ale lui tăcute strade,
Cu oameni proști, dar cumsecade,
Ce nici nu știu că sunt poet.
Cu centrul intim și cochet,
Și fără case cu arcade;
Orașul mic te fură-ncet
Cu ale lui tăcute strade.
Prin umbra parcului discret,
Nu se strecoară mascarade
Și nu s-aud în el tirade
Despre-al politicii secret. --
Orașul mic te fură-ncet.
Mor în grădini și mor și-n mine --
Ș-au fost atât de viață pline,
Și azi se sting așa ușor.
În tot, se simte un fior.
O jale e în orișicine.
E vremea rozelor ce mor --
Mor în grădini, și mor și-n mine.
Pe sub amurgu-ntristător,
Curg vălmășaguri de suspine,
Și-n marea noapte care vine
Duioase-și pleacă fruntea lor... --
E vremea rozelor ce mor.
Și focul sub vatră se stinge scrumit...
Poetul, alături, trăsnit stă de soartă,
Cu nici o scânteie în ochiu-adormit...
Iar geniu-i mare e-aproape un mit...
Și nici o scânteie în ochiu-adormit.
Pustie și albă e-ntinsa câmpie...
Sub viscolu-albastru ea geme cumplit...
Sălbatică fiară, răstriștea-l sfâșie,
Și luna-l privește cu ochi-oțelit...
E-n negura nopții un alb monolit...
Și luna-l privește cu ochi oțelit.
Nămeții de umbră în juru-i s-adună...
Făptura de humă de mult a pierit
Dar fruntea, tot mândră, rămâne în lună
Chiar alba odaie în noapte-a murit... —
Făptura de humă de mult a pierit.
E moartă odaia, și mort e poetul...
În zare, lupi groaznici s-aud, răgușit,
Cum latră, cum urlă, cum urcă, cu-ncetul,
Un tremol sinistru de vânt-năbușit...
Iar crivățul țipă... — dar el, ce-a greșit?
Un haos, urgia se face cu-ncetul.
Urgia e mare și-n gându-i ș-afară,
Și luna e rece în el, și pe cer...
Și bezna lungește o strașnică gheară,
Și lumile umbrei chiar fruntea i-o cer...
Și luna e rece în el, și pe cer.
Dar scrumul sub vatră, deodată, clipește...
Pe ziduri, aleargă albastre năluci...
O flacără vie pe coș izbucnește,
Se urcă, palpită, trosnește, vorbește...
„Arhanghel de aur, cu tine ce-aduci?"
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea...
Ascultă, și cântă, și tânăr refii...
În slava-nvierii îneacă oftarea...
Avut și puternic emir, voi să fii."
Și flacăra spune: „Aduc inspirarea
Și-n alba odaie aleargă vibrarea.
Răstriștea zăpezii de-afară, dispare...
Deasupră-i e aur, și aur e-n zare,
Și iată-l emirul orașului rar...
Palatele sale sunt albe fantasme,
S-ascund printre frunze cu poame din basme,
Privindu-se-n luciul pârâului clar.
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul...
Prin aer, petale de roze plutesc...
Mătasea-nflorită mărită cu firul
Nuanțe, ce-n umbră, încet, veștejesc... —
Havuzele cântă... — voci limpezi șoptesc...
Bagdadul! Bagdadul! și el e emirul.
Și el e emirul, și are-n tezaur,
Movile înalte de-argint și de aur,
Și jaruri de pietre cu flăcări de sori;
Hangiare-n tot locul, oțeluri cumplite
În grajduri, cai repezi cu foc în copite,
Și-ochi împrejuru-i — ori spuză, ori flori.
Bagdadul! cer galben și roz ce palpită,
Rai de-aripi de vise, și rai de grădini,
Argint de izvoare, și zare-aurită
Bagdadul, poiana de roze și crini
Djamii — minarete — și cer ce palpită.
Și el e emirul, și toate le are...
E tânăr, e farmec, e trăsnet, e zeu,
Dar zilnic se simte furat de-o visare...
Spre Meka se duce cu gândul mereu,
Și-n fața dorinței — ce este — dispare
Iar el e emirul, și toate le are.
Spre Meka-l răpește credința — voința,
Cetatea preasfântă îl cheamă în ea,
Îi cere simțirea, îi cere ființa,
Îi vrea frumusețea — tot sufletu-i vrea
Din tălpi până-n creștet îi cere ființa.
Dar Meka e-n zarea de flacări — departe
De ea o pustie imensă-l desparte,
Și pradă pustiei câți oameni nu cad?
Pustia e-o mare aprinsă de soare,
Nici cântec de paseri, nici pomi, nici izvoare
Și dulce e viața în rozul Bagdad.
Și dulce e viața în săli de-alabastru,
Sub bolți lucitoare de-argint și de-azur,
În vie lumină tronând ca un astru,
Cu albele forme de silfi împrejur,
În ochi cu lumina din lotusu-albastru.
Dar iată și ziua când robii și-armează...
Cămile gătește, și negri-armăsari,
Convoiul se-nșiră — în zori scânteiază,
Pornește cu zgomot, — mulțimea-l urmează,
Spre porți năpustită cu mici și cu mari.
Și el ce e-n frunte pe-o albă cămilă,
Jar viu de lumină sub roșu-oranisc,
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc,
Privindu-și orașul în roza idilă...
S-oprește, o clipă, pe verdele pisc...
Din ochiul său mare o lacrimă pică,
Pe când, de sub dealuri, al soarelui disc
În gloria-i de-aur încet se ridică...
Și lacrima, clară, lucește, și pică...
Din apa fântânii pe care o știe
În urmă, mai cere, o dată, să bea...
Curmalii-o-nfășoară c-o umbră-albăstrie...
Aceeași e apa spre care venea
Copil, să-și alinte blondețea în ea
Și-ntreagă, fântâna, e tot cum o știe.
E tot cum o știe, — dar, searbăd la față,
Sub magica-i umbră, un om se răsfață...
Mai slut e ca iadul, zdrențos, și pocit,
Hoit jalnic de bube, — de drum prăfuit,
Viclean la privire, și searbăd la față.
De nume-l întreabă emirul, deodată,
Ș-acesta-i răspunde cu vocea ciudată
— La Meka, plecat-am a merge și eu.
— La Meka? La Meka?... — și vocea ciudată
— La Meka! La Meka! răsună mereu.
Și pleacă drumețul pe-un drum ce cotește...
Pocit, șchiop și searbăd, abia se târește...
Și drumu-ocolește mai mult, tot mai mult,
Dar mica potecă sub pomi șerpuiește,
O tânără umbră de soare-l ferește,
Auzu-i se umple de-un vesel tumult,
Și drumu-ocolește mai mult — tot mai mult.
Iar el, el emirul, de-asemenea pleacă
Pustia l-așteaptă în largu-i s-o treacă...
Prin prafu-i se-nșiră cămile și cai,
Se mistuie-n soare Bagdadul, și piere,
Mai șters decât rozul de flori efemere,
Mai stins decât visul pierdutului rai.
În largu-i pustia, să treacă-l așteaptă
E dreaptă — tot dreaptă — dar zilele curg,
Și foc e în aer, în zori, și-n amurg
Și el naintează, dar zilele curg.
Nici urmă de ierburi, nici pomi, nici izvoare...
Și el naintează sub flăcări de soare...
În ochi o nălucă de sânge — în gât
Un chin fără margini de sete-arzătoare...
Nisip, și deasupra, cer roșu — ș-atât
Și toți naintează sub flăcări de soare.
Și tot fără margini pustia se-ntinde,
Și tot nu s-arată orașul preasfânt
Nimic n-o sfârșește în zori când s-aprinde,
Și n-o-nviorează suflare de vânt
Lucește, vibrează, și-ntruna se-ntinde.
Abia, ici și colo, găsesc, câteodată,
Verdeața de oază cu dor așteptată...
Săgeată, aleargă cal alb și cal murg,
Cămilele-aleargă săgeată și ele,
La cântecul apei se fac ușurele...
Izvor sau citernă în clipă le scurg
Dar chinul reîncepe, și zilele curg.
Și tot nu s-arată năluca sublimă...
Și apa, în foale, descrește mereu...
Când calul, când omul, s-abate victimă,
Iar mersul se face din greu și mai greu...
Cu trei și cu patru, mor toți plini de zile,
Dragi tineri, cai ageri, și mândre cămile.
Și tot nu s-arată cetatea de vise...
Merindele, zilnic, în trăiști se sfârșesc...
Prădalnice zboruri de paseri, sosesc...
S-aruncă pe leșuri cu ciocuri deschise,
Cămile, cai, oameni, cad, pier, se răresc...
Doar negrele paseri mereu se-nmulțesc
Și tot nu s-arată cetatea din vise.
Cetatea din vise departe e încă,
Și vine și ziua cumplită când el,
Rămas din toți singur, sub cer de oțel,
Pe minte își simte o noapte adâncă...
Când setea, când foamea, — grozave la fel,
Pe piept, ori pe pântec, îi pun câte-o stâncă,
Prin aeru-n flăcări, sub cerul de-oțel.
Pierduți sunt toți robii, cu cai, cu cămile...
Sub aeru-n flăcări, zac roșii movile...
Nainte — în lături — napoi — pestetot,
Oribil palpită aceeași culoare...
E-aprins chiar pământul hrănit cu dogoare,
Iar ochii se uită zadarnic, cât pot
Tot roșu de sânge zăresc pestetot
Sub aeru-n flăcări al lungilor zile.
Și foamea se face mai mare — mai mare,
Și, zilnic, tot cerul s-aprinde mai tare...
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți...
Cutremur e setea, ș-a foamei simțire
E șarpe, ducându-și a ei zvârcolire
În pântec, în sânge, în nervii-ndârjiți...
Bat tâmplele... — ochii sunt demoni cumpliți.
Abia mai pășește cămila ce-l poartă...
Speranța, chiar dânsa, e-n sufletu-i moartă...
Dar iată... — părere să fie, sau, ea?...
În zarea de flăcări, în zarea de sânge,
Lucește... Emirul puterea și-o strânge...
Chiar porțile albe le poate vedea...
E Meka! E Meka! ș-aleargă spre ea.
Spre albele ziduri, aleargă — aleargă,
Și albele ziduri, lucesc — strălucesc,
Dar Meka începe și dânsa să meargă
Cu pasuri ce-n fundul de zări o răpesc,
Și albele ziduri, lucesc, — strălucesc!
Ca gândul aleargă spre alba nălucă,
Spre poamele de-aur din visu-i ceresc...
Cămila, cât poate, grăbește să-l ducă...
Dar visu-i, nu este un vis omenesc
Și poamele de-aur lucesc — strălucesc
Iar alba cetate rămâne nălucă.
Rămâne nălucă, dar tot o zărește
Cu porți de topaze, cu turnuri de-argint,
Și tot către ele s-ajungă zorește,
Cu toate că știe prea bine că-l mint
Și porți de topaze, și turnuri de-argint.
Rămâne nălucă în zarea pustiei
Regina trufașă, regina magiei,
Frumoasa lui Meka — tot visul țintit,
Și vede pe-o iasmă că-i trece sub poartă...
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...
Și-n Meka străbate drumețul pocit,
Plecat șchiop și searbăd pe drumul cotit
Pe când șovăiește cămila ce-l poartă...
Și moare emirul sub jarul pustiei
Și focu-n odaie se stinge și el,
Iar lupii tot urlă pe-ntinsul câmpiei,
Și frigul se face un brici de oțel...
Dar luna cea rece, ș-acea dușmănie
De lupi care urlă, — ș-acea sărăcie
Ce-alunecă zilnic spre ultima treaptă,
Sunt toate pustia din calea cea dreaptă,
Ș-acea izolare, ș-acea dezolare,
Sunt Meka cerească, sunt Meka cea mare...
Murit-a emirul sub jarul pustiei.
Lucian Blaga „Gorunul”
În limpezi depărtări aud din pieptul unui turn
cum bate ca o inimă un clopot
şi-n zvonuri dulci
îmi pare
că stropi de linişte îmi curg prin vine, nu de sânge.
Gorunule din margine de codru,
de ce mă-nvinge
cu aripi moi atâta pace
când zac în umbra ta
şi mă dezmierzi cu frunza-ţi jucăuşă?
O, cine ştie? - Poate că
din trunchiul tău îmi vor ciopli
nu peste mult sicriul,
şi liniştea
ce voi gusta-o între scândurile lui
o simt pesemne de acum:
o simt cum frunza ta mi-o picură în suflet -
şi mut
ascult cum creşte-n trupul tău sicriul,
sicriul meu,
cu fiecare clipă care trece,
gorunule din margine de codru.
Copilo, pune-ţi mâinile pe genunchii mei.
Eu cred că veşnicia s-a născut la sat.
Aici orice gând e mai încet,
şi inima-ţi zvâcneşte mai rar,
ca şi cum nu ţi-ar bate în piept,
ci adânc în pământ undeva.
Aici se vindecă setea de mântuire
şi dacă ţi-ai sângerat picioarele
te aşezi pe un podmol de lut.
Uite, e seară.
Sufletul satului fâlfâie pe lângă noi,
ca un miros sfios de iarbă tăiată,
ca o cădere de fum din streşini de paie,
ca un joc de iezi pe morminte înalte.
Lucian Blaga „Stelelor”
în mine
mă-nchin luminii voastre, stelelor
şi flăcări de-adorare
îmi ard în ochi, ca-n nişte candele de jertfă.
Fiori ce vin din ţara voastră îmi sărută
cu buze reci de gheaţă trupul.
şi-nmărmurit vă-ntreb:
spre care lumi vă duceţi şi spre ce abisuri?
Pribeag cum sunt,
mă simt azi cel mai singuratic suflet,
şi străbătut de-avânt alerg, dar nu ştiu - unde.
Un singur rând mi-e rază şi putere:
o, stelelor nici voi n-aveţi
în drumul vostru nici o ţintă,
dar poate tocmai de aceea cuceriţi nemărginirea.
Un vânt răzleţ îşi şterge lacrimile reci pe geamuri.
Plouă.
Tristeţi nedesluşite-mi vin, dar toată durerea,
ce-o simt n-o simt în mine,
în inimă,
în piept,
ci-n picurii de ploaie care curg.
Şi altoită pe fiinţa mea imensa lume
cu toamna şi cu seara ei
mă doare ca o rană.
Spre munţi trec nori cu ugerele pline.
Şi plouă.
Lucian Blaga „Elegie”
Tremură aceeași apă și frunză
la bătăile aceluiași ceas.
În ce tărâm și-n ce somn te-ai oprit?
Cerească subt ce iarbă-ai rămas?
Se revarsă în mine drumurile
toate pe cari ai umblat.
Oglinda-ți mai păstrează chipul
și după ce-ai plecat.
Fără gând, fără-ndemn, fără glas,
cu mâneca șterg ochiuri ude.
Un vecin prin zidul meu aude
răbdarea neagră a aceluiași pas.
Lucian Blaga „Inima mea în anul 1940”
Stelele, ce-i drept, mai sunt deasupra, toate,
dar
Dumnezeu ne trece sub tăcere.
Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere.
Inima mea - e-o carte care arde,
un bocet
în mijlocul
Patriei.
dar
Dumnezeu ne trece sub tăcere.
Tenebrele n-au capăt, lumina n-are înviere.
Inima mea - e-o carte care arde,
un bocet
în mijlocul
Patriei.
Lucian Blaga „Timp fără patrie”
Timp fără patrie: râu fără ape,
secetă-n albie și subt pleoape.
Timp fără patrie: inimi învinse,
vârste nerodnice, cugete stinse.
Timp fără patrie: sură poveste,
vuiet de cetină neagră pe creste.
Timp fără patrie: țarini neîntoarse,
zboruri defuncte și suflete arse.
Timp fără patrie: stingere-a torței,
boltă neprietenă, clopot al sorții.
Timp fără patrie: dragoste-amară,
roiuri tânjind după raiuri și ceară.
Lucian Blaga „Către cititori”
Aici e casa mea. Dincolo soarele și grădină cu stupi.
Voi treceți pe drum, vă uitați printre gratii de poartă
și așteptați să vorbesc. - De unde să-ncep?
Credeți-mă, credeți-mă,
despre orișice poți să vorbești cât vrei:
despre soartă și despre șarpele binelui,
despre arhanghelii cari ară cu plugul
gradinile omului,
despre cerul spre care creștem,
despre ură și cădere, tristețe și răstigniri
și înainte de toate despre marea trecere.
Dar cuvintele sunt lacrimile celor ce ar fi voit
așa de mult să plânga și n-au putut.
Amare foarte sunt toate cuvintele,
de-aceea - lăsați-mă
să umblu mut printre voi,
să vă ies în cale cu ochii închiși.
Tudor Arghezi „Testament”
Nu-ţi voi lăsa drept bunuri, după moarte,
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.
Decât un nume adunat pe o carte,
În seara răzvrătită care vine
De la străbunii mei până la tine,
Prin râpi şi gropi adânci
Suite de bătrânii mei pe brânci
Şi care, tânăr, să le urci te-aşteaptă
Cartea mea-i, fiule, o treaptă.
Aşeaz-o cu credinţă căpătâi.
Ea e hrisovul vostru cel dintâi.
Al robilor cu saricile, pline
De osemintele vărsate-n mine.
Ca să schimbăm, acum, întâia oară
Sapa-n condei şi brazda-n calimară
Bătrânii au adunat, printre plăvani,
Sudoarea muncii sutelor de ani.
Din graiul lor cu-ndemnuri pentru vite
Eu am ivit cuvinte potrivite
Şi leagăne urmaşilor stăpâni.
Şi, frământate mii de săptămâni
Le-am prefăcut în versuri şi-n icoane,
Făcui din zdrenţe muguri şi coroane.
Veninul strâns l-am preschimbat în miere,
Lăsând întreagă dulcea lui putere.
Am luat ocara, şi torcând uşure
Am pus-o când să-mbie, când să-njure.
Am luat cenuşa morţilor din vatră
Şi am făcut-o Dumnezeu de piatră,
Hotar înalt, cu două lumi pe poale,
Păzind în piscul datoriei tale.
Durerea noastră surdă şi amară
O grămădii pe-o singură vioară,
Pe care ascultând-o a jucat
Stăpânul, ca un ţap înjunghiat.
Din bube, mucegaiuri şi noroi
Iscat-am frumuseţi şi preţuri noi.
Biciul răbdat se-ntoarce în cuvinte
Si izbăveşte-ncet pedesitor
Odrasla vie-a crimei tuturor.
E-ndreptăţirea ramurei obscure
Ieşită la lumină din padure
Şi dând în vârf, ca un ciorchin de negi
Rodul durerii de vecii întregi.
Întinsă leneşă pe canapea,
Domniţa suferă în cartea mea.
Slova de foc şi slova faurită
Împărechiate-n carte se mărită,
Ca fierul cald îmbrăţişat în cleşte.
Robul a scris-o, Domnul o citeşte,
Făr-a cunoaşte ca-n adâncul ei
Zace mania bunilor mei.
Tudor Arghezi „De ce aș fi trist?”
De ce-aş fi trist, că toamna târzie mi-e frumoasă ?
Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine și mi-o lasă,
Când soarele rămâne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surâde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.
Pridvoarele-mi sunt coşuri cu flori, ca de mireasă.
Fereastra mi-este plină
De iederi împletite cu vine de glicină.
Beteala şi-o desface la mine și mi-o lasă,
Când soarele rămâne să-l gazduiesc în casă.
O prospeţime nouă surâde şi învie
Ca de botez, de nuntă şi ca de feciorie.
De ce-aş fi trist ? Că pacea duioasă și blajină
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surâs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri câte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grânguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Mă duce ca o luntre prin linişti de lumină ?
E un surâs şi-n vraful de carţi, să mă alinte.
Vieţi noi tresar vioaie din foste oseminte.
Văd frunza că scoboară din ramuri câte una.
Le ruginise bruma, le argintase luna.
Aud şi grânguritul de dragoste cu jele,
Oprit cu porumbeii pe coama casei mele.
Luceferii de noapte, scăpărători, i-adun
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă câteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lânga mine.
Din cerul ca o coadă deschisă de păun.
Singurătatea-mi doarme, culcată-n somn alături,
De-a lungul, între pături.
Mă-ntrebă câteodată, trezită dintr-un vis :
-,,Eşti tot aici cu mine si tot cu mine-nchis?,,
Nu mă sfiiesc de dânsa, nici ei nu-i e ruşine
Că fuge să se-ascundă de lume lânga mine.
De ce-aş fi trist ? Că nu ştiu mai bine să frământ
Cu sunet de vioară urciorul de pământ ?
Cu sunet de vioară urciorul de pământ ?
Nu mi-e clădită casa de şiţa peste Trotuş,
În pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…
În pajiştea cu crânguri ? De ce-aş fi trist ? Şi totuş…
Tudor Arghezi „Niciodată toamna”
Niciodată toamna nu fu mai frumoasă
Sufletului nostru bucuros de moarte.
Palid aşternut e şesul cu mătasă.
Norilor copacii le urzesc brocarte.
Casele-adunate, ca nişte urcioare
Cu vin îngroşat în fundul lor de lut,
Stau în ţărmu-albastru-al râului de soare,
Din mocirla cărui aur am băut.
Păsările negre suie în apus,
Ca frunza bolnavă-a carpenului sur
Ce se desfrunzeşte, scuturând în sus,
Foile-n azur.
Cine vrea să plângă, cine să jelească
Vie să asculte-ndemnul ne-nţeles,
Şi cu ochii-n facla plopilor cerească
Să-şi îngroape umbra-n umbra lor, în şes.
Tudor Arghezi „De-abia plecaseși...”
De-abia plecaseşi. Te-am rugat să pleci.
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Te urmăream de-a lungul molatecii poteci,
Pân-ai pierit, la capăt, prin trifoi.
Nu te-ai uitat o dată înapoi!
Ţi-as fi făcut un semn, după plecare,
Dar ce-i un semn din umbră-n depărtare?
Voiam să pleci, voiam şi să rămâi.
Ai ascultat de gândul ce-l dintâi.
Nu te oprise gândul fără glas.
De ce-ai plecat? De ce-ai mai fi rămas?
Tudor Arghezi „Cina”
În frig şi noroi
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.
Trec hoţii-n convoi, câte doi,
Cu lanţuri târâş de picioare,
Muncindu-se parcă-n mocirli de sudoare.
Fiertura e gata.
E seară. E ploaie.
O lingură grea, cât lopata,
Dă ciorba din doua hârdaie.
Câţiva au ucis,
Câţiva ispăşesc ori un furt, ori un vis.
Totuna-i ce faci:
Sau culci pe bogaţi, sau scoli pe săraci.
Livizi ca strigoii şi sui,
Strâmbaţi de la umeri, din şold si picior
În blidul fierbinte, cu aburi gălbui.
Îşi duc parcă sângele lor.
(1931)
Nichita Stănescu „Tinerii”
Se sărută, ah, se sărută, se sărută
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.
tinerii pe străzi, în bistrouri, pe parapete,
se sărută întruna ca şi cum ei însuşi
n-ar fi decât nişte terminaţii
ale sărutului.
Se sărută, ah, se sărută printre maşinile-n goană,
în staţiile de metrou, în cinematografe,
în autobuze, se sărută cu disperare,
cu violenţă, ca şi cum
la capătul sărutului, la sfârşitul sărutului, dupa sărut
n-ar urma decât bătrâneţea proscrisă
şi moartea.
Se sărută, ah, se sărută tinerii subţiri
şi îndrăgostiţi, atât de subţiri, ca şi cum
ar ignora existenţa pâinii pe lume.
Atât de îndrăgostiţi, ca şi cum, ca şi cum
ar ignora existenţa însuşi a lumii.
Se sărută, ah, se sărută ca şi cum ar fi
în întuneric, în întunericul cel mai sigur,
ca şi cum nu i-ar vedea nimeni, ca şi cum
soarele ar urma să răsară
luminos
abia
după ce gurile rupte de sărut şi-nsângerate
n-ar mai fi în stare să se sărute
decât cu dinţii.
Nichita Stănescu „Lecția despre cub”
Se ia o bucată de piatră
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!
se cioplește cu o daltă de sânge,
se lustruiește cu ochiul lui Homer,
se răzuiește cu raze
până cubul iese perfect.
După aceea se sărută de nenumărate ori cubul
cu gura ta, cu gura altora
și mai ales cu gura infantei.
După aceea se ia un ciocan
și brusc se fărâmă un colț de-al cubului.
Toți, dar absolut toți zice-vor :
-Ce cub perfect ar fi fost acesta
de n-ar fi avut un colț sfărâmat!
Nichita Stănescu „Somnul”
lung dormind,
ale unui altui aer?...
Și dacă arborii
soldați sunt dormind,
după luptă dormind,
ai altei cetăți?...
Și dacă eu sunt un vis;
și dacă m-ar trezi cineva
spunându-mi:
tu ești; apără-mă și fii.
Ion Pillat „Aci sosi pe vremuri...”
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
La casa amintirii cu-obloane şi pridvor,
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Păienjeni zăbreliră şi poartă, şi zăvor.
Iar hornul nu mai trage alene din ciubuc
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
De când luptară-n codru şi poteri, şi haiduc.
În drumul lor spre zare îmbătrâniră plopii.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Aci sosi pe vremuri bunica-mi Calyopi.
Nerăbdător bunicul pândise de la scară
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Berlina legănată prin lanuri de secară.
Pie-atunci nu erau trenuri ca azi, şi din berlină
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Sări, subţire,-o fată în largă crinolină.
Privind cu ea sub lună câmpia ca un lac,
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Bunicul meu desigur i-a recitat Le lac.
Iar când deasupra casei ca umbre berze cad,
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Îi spuse Sburătorul de-un tânăr Eliad.
Ea-l asculta tăcută, cu ochi de peruzea...
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi totul ce romantic, ca-n basme, se urzea.
Şi cum şedeau... departe, un clopot a sunat,
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
Dar ei, în clipa asta simţeau că-o să rămână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
De mult e mort bunicul, bunica e bătrână...
Ce straniu lucru: vremea! Deodată pe perete
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te vezi aievea numai în ştersele portrete.
Te recunoşti în ele, dar nu şi-n faţa ta,
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Căci trupul tău te uită, dar tu nu-l poţi uita...
Ca ieri sosi bunica... şi vii acuma tu:
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Pe urmele berlinei trăsura ta stătu.
Acelaşi drum te-aduse prin lanul de secară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Ca dânsa tragi, în dreptul pridvorului, la scară.
Subţire, calci nisipul pe care ea sări.
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Cu berzele într-ânsul amurgul se opri...
Şi m-ai găsit, zâmbindu-mi, că prea naiv eram
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Când ţi-am şoptit poeme de bunul Francis Jammes.
Iar când în noapte câmpul fu lac întins sub lună
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
Şi-am spus Balada lunei de Horia Furtună,
M-ai ascultat pe gânduri, cu ochi de ametist,
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi ţi-am părut romantic şi poate simbolist.
Şi cum şedeam... departe, un clopot a sunat.
Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
Acelaşi clopot poate . în turnul vechi din sat...
De nuntă sau de moarte, în turnul vechi din sat.
De-a dura ca piatra de râu,
Cu-amurgul aprins ce-n nori mai străluce,
Cu glasuri de greieri prin miriște și-n grâu
Cu cântec de pitpalac.
Îl văd cum piere pe aripi d-erete
Rotind și plutind tot mai sus:
Tălăngile turmei pe îndelete
Cu sunet nostalgic l-au dus
La tarla, pe-o coastă de deal.
Hoinar o pornește din nou și mă lasă
Cu înserarea pe fân.
L-aud cum foșnește din păr de maătasă
Prin porumbiște stăpân.
L-aud cum tot umblă și nu-i.
Dar unde-i moșia și turma și iazul?
Dar unde-s și eu, cel de azi?
Tăria tăcuta își nalță grumazul.
Și luna cu palid obraz
Se duce cu ceasul pierdut.
Eminescu n-a existat.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.
Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ¬-
"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Þării Bârsei și ai Þării Vrancei
Și ai altor țări românești.
Au mai existat și niște codri adânci
Și un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieții,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.
Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
Și pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.
A existat numai o țară frumoasă
La o margine de mare
Unde valurile fac noduri albe,
Ca o barbă nepieptănată de crai
Și niște ape ca niște copaci curgători
În care luna își avea cuibar rotit.
Și, mai ales, au existat niște oameni simpli
Pe care-i chema: Mircea cel Bătrân, Ștefan cel Mare,
Sau mai simplu: ciobani și plugari,
Cărora le plăcea să spună,
Seara, în jurul focului poezii ¬-
"Miorița" și "Luceafărul" și "Scrisoarea III".
Dar fiindcă auzeau mereu
Lătrând la stâna lor câinii,
Plecau să se bată cu tătarii
Și cu avarii și cu hunii și cu leșii
Și cu turcii.
În timpul care le rămânea liber
Între două primejdii,
Acești oameni făceau din fluierele lor
Jgheaburi
Pentru lacrimile pietrelor înduioșate,
De curgeau doinele la vale
Pe toți munții Moldovei și ai Munteniei
Și ai Þării Bârsei și ai Þării Vrancei
Și ai altor țări românești.
Au mai existat și niște codri adânci
Și un tânăr care vorbea cu ei,
Întrebându-i ce se tot leagănă fără vânt?
Acest tânăr cu ochi mari,
Cât istoria noastră,
Trecea bătut de gânduri
Din cartea cirilică în cartea vieții,
Tot numărând plopii luminii, ai dreptății, ai iubirii,
Care îi ieșeau mereu fără soț.
Au mai existat și niște tei,
Și cei doi îndrăgostiți
Care știau să le troienească toată floarea
Într-un sărut.
Și niște păsări ori niște nouri
Care tot colindau pe deasupra lor
Ca lungi și mișcătoare șesuri.
Și pentru că toate acestea
Trebuiau să poarte un nume,
Un singur nume,
Li s-a spus Eminescu.
Marin Sorescu „Pictură cu crin”
Şi aş dori să te păstrez
În clipa aceasta de strălucire
Ca pe-o floare, care se dăruie singură
Unei picturi cu sfânt.
(Vezi arhanghelul cu crinul în mână.)
Sigur, eu nu sînt sfîntul!
Dar îmi place imaginea şi o păstrez.
Azi-noapte am ascultat spovedaniile complete
(Volumul II sau I?)
Legate în piele, oricum.
Cum se mai adună şi viaţă noastră!
Ca un film de desene-animate,
Făcut din cuvinte scrise.
Ce nevoie avem de aceste priviri în urmă
Şi toate aceste întîmplări
Mai mult sau mai puţin necesare,
Pe care, până la urmă,
Sîntem tentaţi sã le credem chiar fericite?
Sînt însăşi viaţa noastră cu gust amar
Care tînjeşte după o lacrimă de căinţă,
Ca să-l mai dilueze.
Ai trecut ca o umbră prin toate aceste încăperi
Ale castelului tău
(Nu din Spania, desigur!)
Şi nu te-a întinat nimic
Nu te-a atins nici o armă din panoplia
Ghiftuită de spade, din sala armelor.
E nemaipomenit cum frumuseţea ta ştie să se apere
Şi chiar dacă nu mi-ai fi spus o vorbăPentru mine ai fi fost mai limpede
Decât primul meu gând de dimineaţă.
Azi-noapte am fost mai epici -
Şi cuvintele tale
Le-am văzut strecurîndu-se
Prin fereastra întredeschisă,
Prefăcîndu-se în fulgi,
Pentru neîntinarea oraşului.
În clipa aceasta de strălucire
Ca pe-o floare, care se dăruie singură
Unei picturi cu sfânt.
(Vezi arhanghelul cu crinul în mână.)
Sigur, eu nu sînt sfîntul!
Dar îmi place imaginea şi o păstrez.
Azi-noapte am ascultat spovedaniile complete
(Volumul II sau I?)
Legate în piele, oricum.
Cum se mai adună şi viaţă noastră!
Ca un film de desene-animate,
Făcut din cuvinte scrise.
Ce nevoie avem de aceste priviri în urmă
Şi toate aceste întîmplări
Mai mult sau mai puţin necesare,
Pe care, până la urmă,
Sîntem tentaţi sã le credem chiar fericite?
Sînt însăşi viaţa noastră cu gust amar
Care tînjeşte după o lacrimă de căinţă,
Ca să-l mai dilueze.
Ai trecut ca o umbră prin toate aceste încăperi
Ale castelului tău
(Nu din Spania, desigur!)
Şi nu te-a întinat nimic
Nu te-a atins nici o armă din panoplia
Ghiftuită de spade, din sala armelor.
E nemaipomenit cum frumuseţea ta ştie să se apere
Şi chiar dacă nu mi-ai fi spus o vorbăPentru mine ai fi fost mai limpede
Decât primul meu gând de dimineaţă.
Azi-noapte am fost mai epici -
Şi cuvintele tale
Le-am văzut strecurîndu-se
Prin fereastra întredeschisă,
Prefăcîndu-se în fulgi,
Pentru neîntinarea oraşului.
Marin Sorescu „Actorii”
Cei mai dezinvolţi – actorii!
Cu mânecile suflecate
Cum ştiu ei să ne trăiască!
N-am văzut niciodată un sărut mai perfect
Ca al actorilor în actul trei,
Când încep sentimentele să se clarifice
Moartea lor pe scenă e atât de naturală,
Încât, pe lângă perfecţiunea ei,
Cei de prin cimitire,
Morţii adevăraţi,
Morţi tragic, odată pentru totdeauna,
Parcă mişcă!
Iar noi, cei ţepeni într-o singură viaţă!
Nici măcar pe-asta n-o ştim trăi.
Vorbim anapoda sau tăcem ani în şir,
Penibil şi inestetic
Şi nu ştim unde dracu să ne ţinem mâinile.
Grigore Vieru „Am rupt acest trandafir”
Rostesc cuvinte
Ca să iau aer.
Adorm,
Ca să nu mai ştiu.
Tai pâine,
S-o bucur pe mama.
Ascult mierla,
Ca să nu mint.
Mă uit la tei
Ca să nu uit.
Am rupt acest
Trandafir. De ce?
Grigore Vieru „Joc de familie”
Duminica dimineaţa
Copiii noştri amândoi
Se urcă în pat
Între noi…
Ne scot de pe degete
Palidele inele,
Le duc la ochi
Şi se uită la mama şi tata
Prin ele.
O, golul rotund al inelelor
Se umple atunci
De văzul copiilor luminos.
Şi-n toată lumea
Nu există joc mai frumos.
Grigore Vieru „Mica baladă”
Lui Marin Sorescu
Pe mine
Mă iubeau toate femeile.
Mă simţeam puternic şi sigur.
Ca Meşterul Manole,
Am cutezat
Să ridic o construcţie
Care să dăinuie veşnic.
Am început lucrul
Şi le-am chemat la mine
Pe toate:
Pe Maria, pe Ana,
Pe Alexandra, pe Ioana
Care întâi va ajunge,
Pe-aceea-n perete o voi zidi.
Dar din toate femeile
A venit una singură:
Mama.
– Tu nu m-ai strigat,
Fiule?
Grigore Vieru „Pădure, verde pădure”
Draga i-a fugit cu altul.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.
S-a ascuns în codru. Uuu!
El a smuls pădurea toată,
Însă n-a găsit-o, nu.
El a smuls pădurea toată
Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată…
Însă n-a găsit-o, nu.
Şi s-o are începu.
Şi-a arat pădurea toată…
Însă n-a găsit-o, nu.
Semăna pădurea toată,
Din grâu azime-a gătit
Şi-o corabie-şi cioplise
Din stejarul prăvălit.
Din grâu azime-a gătit
Şi-o corabie-şi cioplise
Din stejarul prăvălit.
Şi-o corabie-şi cioplise
Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.
Şi-n amurgul greu, de stânci,
A plecat pe mări, s-o uite,
Clătinat de ape-adânci.
A plecat pe mări, s-o uite,
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.
Dar sub lună, dar sub stea,
Răsărea la loc pădurea,
Iar corabia-nfrunzea.
Grigore Vieru „Litanii pentru orgă”
„Nu suntem săraci de-avere,
Da’ săraci de mângâiere.”
Folclor
Stau cu trombonul unii
În jurul gâtului încolăcit:
Juvăţ de aur.
Stau alţii ca nebunii
Cu pânza unui verb
Tot zădărând un taur.
Stau unii pe aur,
Pe jăratecul lui.
Pe riscul cel mare
Stau alţii,
Pe gheaţa lui de cristal.
Şi-având doar cu moartea
Relaţii,
Stă maică-mea într-un spital.
În jurul gâtului încolăcit:
Juvăţ de aur.
Stau alţii ca nebunii
Cu pânza unui verb
Tot zădărând un taur.
Stau unii pe aur,
Pe jăratecul lui.
Pe riscul cel mare
Stau alţii,
Pe gheaţa lui de cristal.
Şi-având doar cu moartea
Relaţii,
Stă maică-mea într-un spital.
* * *
Cum nu sunt doi pomi
Întocmai la fel,
Şi nici două popoare;
Cum nu se aseamănă perfect
Cicoare cu cicoare
Astfel, maică, şi tu
Eşti unica-n lume,
În sufletul meu,
În cântul
Ce-mi bate sub tâmple.
Întocmai la fel,
Şi nici două popoare;
Cum nu se aseamănă perfect
Cicoare cu cicoare
Astfel, maică, şi tu
Eşti unica-n lume,
În sufletul meu,
În cântul
Ce-mi bate sub tâmple.
Nimeni nu
Poate golul să-l umple,
Golul ce-l laşi –
Nici cântecul meu,
Nici popularul meu nume,
Nici ţara chiar, care
La fel mi-e de scumpă şi ea.
Rămâi.
Mai rămâi.
Nu pleca.
Poate golul să-l umple,
Golul ce-l laşi –
Nici cântecul meu,
Nici popularul meu nume,
Nici ţara chiar, care
La fel mi-e de scumpă şi ea.
Rămâi.
Mai rămâi.
Nu pleca.
* * *
Puternic nu sunt.
Nu pot fi de faţă
Cu sângele meu
Când eşti rănit.
Nu pot fi de faţă
Cu sângele meu
Când eşti rănit.
Nu îndrăznesc
Să calc în picioare
Vipera ce m-a încolţit.
Nu pot până la capăt
Cântecul duce.
Scriind,
Parcă-aş ara cu o cruce.
Să calc în picioare
Vipera ce m-a încolţit.
Nu pot până la capăt
Cântecul duce.
Scriind,
Parcă-aş ara cu o cruce.
Dorm iepureşte şi-mi pare
Că nu mai vin zorii.
Îngheţ fără
Lâna albă-a ninsorii.
Că nu mai vin zorii.
Îngheţ fără
Lâna albă-a ninsorii.
Tulbure, Doamne,
Mi-ar rătăci sufletul,
Tulbure şi-mprăştiat,
Cocoşul de aur al cerului
De l-aş găsi dimineaţa tăiat.
Mi-ar rătăci sufletul,
Tulbure şi-mprăştiat,
Cocoşul de aur al cerului
De l-aş găsi dimineaţa tăiat.
Puternic nu sunt
Nu pot o casă dura,
O cruce nu pot ciopli.
Cocorii se duc
Şi nu-i pot opri.
Stelele cad
Şi nu le pot la loc ţintui.
Nu pot o casă dura,
O cruce nu pot ciopli.
Cocorii se duc
Şi nu-i pot opri.
Stelele cad
Şi nu le pot la loc ţintui.
Vremea ca viscolul te-acoperă –
Cum să te apar, mamă: fluture fericit,
Soare
În aceeaşi clipă
Răsărit şi-asfinţit?!
Cum să te apar, mamă: fluture fericit,
Soare
În aceeaşi clipă
Răsărit şi-asfinţit?!
* * *
Trudite cât ţara întreagă,
Mânuţele tale de ceară
În noaptea cea neagră,
În noaptea cea neagră
Odihnescu-se prima oară.
Prima oară
Sărut mâinile tale
Din care ierbi vor răsare.
Mi-i plină fiinţa de jale
Ca trupul mării de sare.
Mânuţele tale de ceară
În noaptea cea neagră,
În noaptea cea neagră
Odihnescu-se prima oară.
Prima oară
Sărut mâinile tale
Din care ierbi vor răsare.
Mi-i plină fiinţa de jale
Ca trupul mării de sare.
* * *
Tristă dimineaţă
De duminica mare.
Îmi izvorăşte pe faţă
Steaua cea de sare.
De duminica mare.
Îmi izvorăşte pe faţă
Steaua cea de sare.
Privesc cu durere la
Verzile săbioare
De porumb din grădina ta,
Mamă, care
Nu te mai pot apăra.
Verzile săbioare
De porumb din grădina ta,
Mamă, care
Nu te mai pot apăra.
Întregul nu mai e întreg.
Strig:
Sunt cel mai fără de noroc!
Deşi înţeleg, înţeleg
Că toţi suntem un lemn
De foc.
Strig:
Sunt cel mai fără de noroc!
Deşi înţeleg, înţeleg
Că toţi suntem un lemn
De foc.
* * *
A căzut cerul din ochii tăi
Şi s-a fărâmiţat.
A căzut de pe faţa ta soarele
Şi-a îngheţat.
Încremenit e vântul cel răcoros
Fără harnicele tale mâini.
Căutându-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni.
Ca un pom doborât
Însuşi graiul
Parcă se aude căzând.
Doamne, atât de singur,
Atât de singur
N-am fost nicicând!
Şi s-a fărâmiţat.
A căzut de pe faţa ta soarele
Şi-a îngheţat.
Încremenit e vântul cel răcoros
Fără harnicele tale mâini.
Căutându-te pe tine,
S-au tăinuit izvoarele-n ţărâni.
Ca un pom doborât
Însuşi graiul
Parcă se aude căzând.
Doamne, atât de singur,
Atât de singur
N-am fost nicicând!
* * *
Nu-mi ajung ochi să te plâng,
Nici cuvinte nu-mi ajung.
Drumul meu sub cer e scurt,
Drumul tău în pământ e lung.
Nici cuvinte nu-mi ajung.
Drumul meu sub cer e scurt,
Drumul tău în pământ e lung.
Mă doare căsuţa,
Gradina ta verde,
Toate
Cate-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor de nimeni, mamă,
Numai de tine mi-i dor.
Gradina ta verde,
Toate
Cate-au rămas fără tine
Mă dor.
Nu-mi mai e dor de nimeni, mamă,
Numai de tine mi-i dor.
* * *
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Eu nici măcar nu te urăsc
Cum te blestemă unii, vreau să zic,
La fel cum lumina pârăsc.
Dar ce-ai face tu şi cum ai trăi
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Dar ce-ai face tu şi cum ai fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
De-ai avea mamă şi-ar muri,
Dar ce-ai face tu şi cum ai fi
De-ai avea copii şi-ar muri?!
Nu am, moarte, cu tine nimic,
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Eu nici măcar nu te urăsc.
Vei fi mare tu, eu voi fi mic,
Dar numai din propria-mi viaţă trăiesc.
Nu frică, nu teamă –
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
Milă de tine mi-i,
Că n-ai avut niciodată mamă,
Că n-ai avut niciodată copii.
* * *
Te-ai scufundat
În veşnicie,
În apele ei,
Ca-n aerul de sus
Mirozna florilor de tei,
Ca iarba toamnei
În pământ,
Ca taina tremurândă-n
Tăcerea unui cânt;
Ca ochiul păsării
În somn,
Tu care parcă spui:
Lăsaţi-mă puţin
Să dorm.
Ca celălalt gând al meu
Te-aştept sa te întorci
Cu bucuroase veşti,
De varul vechi să răzui
Această zi,
Cu zâmbetul tău cald
S-o zugrăveşti.
Te-aştept să te întorci.
În veşnicie,
În apele ei,
Ca-n aerul de sus
Mirozna florilor de tei,
Ca iarba toamnei
În pământ,
Ca taina tremurândă-n
Tăcerea unui cânt;
Ca ochiul păsării
În somn,
Tu care parcă spui:
Lăsaţi-mă puţin
Să dorm.
Ca celălalt gând al meu
Te-aştept sa te întorci
Cu bucuroase veşti,
De varul vechi să răzui
Această zi,
Cu zâmbetul tău cald
S-o zugrăveşti.
Te-aştept să te întorci.
* * *
În noaptea cea rece,
În ziua mai caldă
Nimic nu detest.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există pământul acest.
În ziua mai caldă
Nimic nu detest.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există pământul acest.
Suflet scăzut,
Idee înaltă.
Dar
Încă-i frumos în cânt.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există acest pământ.
Idee înaltă.
Dar
Încă-i frumos în cânt.
Există lumea cealaltă
Cât timp
Există acest pământ.
Doine se-aud. Tresaltă
Întinderi cereşti.
Există lumea cealaltă
Cât timp, mamă,
În noi vieţuieşti.
Întinderi cereşti.
Există lumea cealaltă
Cât timp, mamă,
În noi vieţuieşti.
* * *
Lipseşti dintre lumine,
Dar nu lipseşti din mine.
Lipseşti de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Dar nu lipseşti din mine.
Lipseşti de la fereastră,
Dar nu din limba noastră.
Lipseşti din blânda seară,
Dar nu lipseşti din ţară.
Dar nu lipseşti din ţară.
Plecată eşti în moarte
Ci-aproape, nu departe.
Ci-aproape, nu departe.
Grigore Vieru „Mamă, tu ești...”
Mamă,
Tu eşti patria mea!
Creştetul tău –
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi –
Mări albastre.
Palmele tale –
Arăturile noastre.
Respiraţia ta –
Nor
Din care curg ploi
Peste câmp şi oraş.
Inelul
Din degetul tău –
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaş.
Basmaua –
Steag,
Zvâcnind
Ca inima…
Mamă,
Tu eşti patria mea!
Tu eşti patria mea!
Creştetul tău –
Vârful muntelui
Acoperit cu nea.
Ochii tăi –
Mări albastre.
Palmele tale –
Arăturile noastre.
Respiraţia ta –
Nor
Din care curg ploi
Peste câmp şi oraş.
Inelul
Din degetul tău –
Cătare
Prin care ochesc
În vrăjmaş.
Basmaua –
Steag,
Zvâcnind
Ca inima…
Mamă,
Tu eşti patria mea!
Grigore Vieru „Chipul tău, mamă”
Chipul tău, mamă,
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
Spre cel
Care cu dor te-aşteaptă,
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti.
Acum şi-ntotdeauna.
Ca o mie
De privighetori rănite,
Ochii tăi
În care s-au întâmplat
Toate
Câte se pot întâmpla
Pe lume!
Lacrima ta:
Diamant ce taie-n două
Oglinda zilei.
Nedespărţită de cer
Ca apa de uscat,
Locuieşti o casă
Cu două ferestre:
Una ce dă spre viaţă,
Alta cu faţa spre moarte,
La fel de limpezi amândouă.
O, mamă,
Spre mine mâinile-ţi întinde:
Spre cel
Care cu dor te-aşteaptă,
Şi ţie apropiindu-mă,
Apropie-mă liniştii ce eşti.
Acum şi-ntotdeauna.
M. Cărtărescu „Când ai nevoie de dragoste”
când ai nevoie de dragoste nu ţi se dă dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti singur nu poţi să scapi de singurătate.
când eşti nefericit nu are sens să o spui.
când vrei să strângi în braţe nu ai pe cine.
când vrei să dai un telefon sunt toţi plecaţi.
când eşti la pământ cine se interesează de tine?
cui îi pasă? cui o să-i pese vreodată?
fii tu lângă mine, gândeşte-te la mine.
poartă-te tandru cu mine, nu mă chinui, nu mă face gelos,
nu mă părăsi, căci n-aş mai suporta încă o ruptură.
fii lângă mine, ţine cu mine.
înţelege-mă, iubeşte-mă, nu-mi trebuie partuze, nici conversaţie,
fii iubita mea permanentă.
hai să uităm regula jocului, să nu mai ştim că sexul e o junglă.
să ne ataşăm, să ajungem la echilibru.
dar nu sper nimic. nu primeşte dragoste
când ai nevoie de dragoste.
când trebuie să iubeşti nu eşti iubit.
când eşti la pamânt nici o femeie nu te cunoaşte.
M. Cărtărescu „Fata cu șosete de diamant”
zveltă ca o pipetă
trece pe bicicletă
fata cu șosete de diamant.
ea are părul de diamant
și fața de diamant
și fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetițe
se vede săpat un mecanism cu rotițe
și un piston de argint.
rotițele se rotesc
pistonul pompează
și adolescenta înaintează
târându-și părul de diamant pe Calea Moșilor.
trece pe bicicletă
fata cu șosete de diamant.
ea are părul de diamant
și fața de diamant
și fustă verde de brocart.
în pulpa de sticlă a acestei fetițe
se vede săpat un mecanism cu rotițe
și un piston de argint.
rotițele se rotesc
pistonul pompează
și adolescenta înaintează
târându-și părul de diamant pe Calea Moșilor.
sub bluza de fildeș
sub sânul ce-ntinde-și
boticuri rotunde de diamant
ea are cosițe
legate cu lițe
și coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră și mă uit la pomii de mușama.
sub sânul ce-ntinde-și
boticuri rotunde de diamant
ea are cosițe
legate cu lițe
și coastele ei sunt cu totul de diamant.
dar aici, în colivia toracică, ea are un colibri.
la etajul patru al colibriului locuiesc eu.
acum stau la fereastră și mă uit la pomii de mușama.
ce bine e în pieptul ei!
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată…)
aicea soarele e de zgârci, luna de porțelan
și până și tractoriștii îl știu pe de rost pe Paul Celan
și până și păpădia și mușețelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.
cerul e albastru ca peruzeaua!
norii sunt de plastilină colorată
cum tu, cititorule, poate că n-ai văzut niciodată
(pe tine poate nu te-a iubit nici o fată…)
aicea soarele e de zgârci, luna de porțelan
și până și tractoriștii îl știu pe de rost pe Paul Celan
și până și păpădia și mușețelul
sunt trase de chinezi, cu penelul.
ce fermecată lume! trec prin seară
taxiuri de cleștar și scorțișoară
și printre limuzine se strecoară
fata cu șosete de diamant.
în șoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotițe dințate și un piston de argint.
rotițele se rotesc, pistonul pompează
și adolescenta înaintează
târându-și părul de diamant pe Calea Moșilor.
taxiuri de cleștar și scorțișoară
și printre limuzine se strecoară
fata cu șosete de diamant.
în șoldu-i de sticlă
are o pâclă
de rotițe dințate și un piston de argint.
rotițele se rotesc, pistonul pompează
și adolescenta înaintează
târându-și părul de diamant pe Calea Moșilor.
M. Cărtărescu „Ninge în gara de nord”
| în fața gării de nord venea spic de zăpadă de frig, se-ncolăciseră coloana cu coloana, hotel cu hotel și stradă cu stradă, prin pielea pietrelor prin pavaj se încetinise osmoza ceața lingea parbrizul taxiurilor, le rodea emailul, glucoza, fructoza perechile, poza color, fusta si jaka de skai își mestecau prin colțuri mustățile bej și rujul coraille : tipa vedea de valiză, iar tipul îi îmbrățișa fenotipul. vedeam toate acestea cu ochi de bărbat, când prin ceața sidefie, băgai de seamă că m-am înălțat : ce straniu păream ca sunt cu un cap mai înalt iar talpa de adidas nu mi se mai sprijinea de asfalt mă ridicam solemn, fluturând, peste mașini, peste gară, până la frontonul jegos, până la cadranul cu evidența orară levitam peste trenuri, peroane și șine vedeam locomotive albastre, ca la jucării în vitrine totul amestecat cu branhii de ceațș, globuri de ceață în corpul meu se întâmplă ceva dincolo de moarte și viață : mă suceam, îmi aduceam genunchii la gură îmi arcuiam șira spinării și din ce în ce mai acut auzeam plescăitul de sânge al mării resacul scrumbiilor printre stânci peisajele de sub mine se făceau din ce în ce mai adânci, vedeam acum înălțându-se ca în vis scutul european, de la istambul la paris vedeam orașele tremurânde, giubea cu giubea de la tunis la novaia zemlea vedeam frontul anticiclonic, cu izoterme și izobare și am văzut și curbura pământului, ascunzându-se după soare, am văzut mingea pământului, mările de sticlă verde și norii sistemul solar atingând meteorii planetele cu zgrumțurii, ca nucile și ca oul sticlindu-și în eter albedoul. îndreptându-mă încet și plutind am văzut galaxia ca un ceasornic cu capac de argint rotindu-și barilele și granatele spre noaptea întoarsă cu spatele, dar în timp ce urcam grăsimea mi se topise gram cu gram genunchii mi se lipisera de torace țeasta mi se sudase cu oasele iliace eram un radiolar, un spor, rostogol prin auriu, prin frig, prin frică, prin vâsc și prin gol. în câmpul meu vizual galaxiile se adunară, atol după atol de coral monezi și monezi, pulsând, zvâcnite și se lipiră într-o mare de foc și pirite. până să-i văd marginile in-am înălțat enorm în tărie dar curând era și ea doar o farfurie cât un capac de sticlă de lapte ; iar de la marginea de nimic și de noapte se-apropiară alte farfurii contopindu-se în zonele aurii. eram doar privire, îndepartându-mă înc-un pic imensitatea de aur deveni un cețos, mâzgâlit mozaic aglomerarea de lunii, infinitul de stele se organizau în structuri, desene, modele: un miros, o fâșie verzuie de mătase fantome de străzi și contururi de case până în ceața sidefie și în fiord am recunoscut coloanele gării de nord repetate aidoma într-o lume gigantă. taxiuri curgeau, un individ îmbrățișa o amantă cu ochii la valiza din piele de șarpe, iar ceasul arăta aceeași oră cu strasul. fulguia. știam că într-un fulg de zăpadă cădea lumea mea. și ca lumea de-aici, cu pomi goi, cu amanți și cu strada cădea și ea, tot într-un fulg de zăpadă.  M. Cărtărescu „Georgica a IV-a”
țăranul de când cu electrificarea
înțelege cum stau lucrurile pe planetă se indignează grațios în mijlocul pogoanelor sale de situația din cipru și liban pândește sateliții și le smulge aparatura electronică bă plozilor nu uitați bateriile solare să ne-ncălzim la chindie conserva de fasole cu cârnăciori produsă la fetești bă dați în câini lumea e mică bă cu gerovital se duc ridurile ca-n palmă hai dați-i zor cu porumbul că eu mă duc puțin pe lumea cealaltă adică a treia și ultima. feții mei dragii mei copchiii mei ce să-i faci așa e jocul arză-l-ar focul.  M. Cărtărescu „Elegie dupa catullus”
va veni moartea, lujerii vor fi negri, fotografiile vor mai pastra o respiratie neagra, apele se vor intinde peste trupurile insectelor, secundarul ceasului se va rasuci ca o unghie
pe sfarcul pieptului. ochi de cristal, ce-ai sa te faci fara un loc de facut dragoste, caci numai pietrele vor lasa norii sa se umfle si sa plesneasca in sudoare neagra pe o fata tacuta ne vom imprastia, dragoste, in intunericul manometrului si-al arbaletei de aluminiu, intr-un strat unde pestii desfac botul lor insetat spre apa nituita cu bulboane de vant. vom rade negru intre degetele pline de buze cand ne vor smulge acul si pielea obrajilor si sa ne iubim nu vom putea, despartiti de patura cu gratii, ce-o sa ne facem acolo in sufletul arzatoarelor cu acetilena sub un sange intunecat de reflectoarele negre ale fosilelor ? fotografiile vor desface cu incetineala petalele in vantul care spulbera pe sinele de tramvai zapada si organele risipite. 
|
Arcadie Suceveanu „În așteptarea poemului”
Mărturisesc
Sunt în așteptarea poemului.
Un poem
care să provoace floare în arbori,
să transforme pietrele-n spirit,
un poem care să se angajeze
în calitate de iarbă
la marele desert.
Cuvintele lui
să lumineze apele spre seară,
la rostirea lui, stelele tinere
să rămână cu burta
la gură.
Piatra să zică: Am nevoie de o aripă
și el să-i întindă grăbit
o aripa.
Să vina frunza: Frate, am obosit,
mori tu puțin
în locul meu
și el bucuros
să îmbrace destinul frunzei
și să înceapă a îngălbeni
în locul ei,
mai departe.
Da. Aștept un poem.
Un poem tânăr, cu ochii albaștri,
revoluționar,
un poem
pe care să-l puteți oricând răsădi
în locul unui cireș.
Sunt în așteptarea poemului.
Un poem
care să provoace floare în arbori,
să transforme pietrele-n spirit,
un poem care să se angajeze
în calitate de iarbă
la marele desert.
Cuvintele lui
să lumineze apele spre seară,
la rostirea lui, stelele tinere
să rămână cu burta
la gură.
Piatra să zică: Am nevoie de o aripă
și el să-i întindă grăbit
o aripa.
Să vina frunza: Frate, am obosit,
mori tu puțin
în locul meu
și el bucuros
să îmbrace destinul frunzei
și să înceapă a îngălbeni
în locul ei,
mai departe.
Da. Aștept un poem.
Un poem tânăr, cu ochii albaștri,
revoluționar,
un poem
pe care să-l puteți oricând răsădi
în locul unui cireș.
Nicolae Dabija „Zidul”
Desenez o fereastră în zid,
în zidul surd, ca o moarte,
şi mă prefac c-o deschid
şi privesc pân-departe.
Doamne, ce sfinte peisaje
dat mi-i să văd uneori:
ce arbori cresc pe blindaje,
sau pe tranşee ce flori!
Soarele şade în ierbi încâlcit,
pământu-i de spice mai greu;
şi aproape că sunt fericit
în faţa peretelui meu.
...Desenez o fereastră-n zid, şi
se cască-o spărtură: în ea
m-aş teme să cad de n-aş fi
legat ca un lanţ de podea.
în zidul surd, ca o moarte,
şi mă prefac c-o deschid
şi privesc pân-departe.
Doamne, ce sfinte peisaje
dat mi-i să văd uneori:
ce arbori cresc pe blindaje,
sau pe tranşee ce flori!
Soarele şade în ierbi încâlcit,
pământu-i de spice mai greu;
şi aproape că sunt fericit
în faţa peretelui meu.
...Desenez o fereastră-n zid, şi
se cască-o spărtură: în ea
m-aş teme să cad de n-aş fi
legat ca un lanţ de podea.
Vasile Romanciuc „Cândva, în Poiana Albastră”
Te iubesc în taină,
ca un nebun,
Lună rece...
Poate ne vom întâlni cândva
sus,
în Poiana Albastră
ca un nebun,
Lună rece...
Poate ne vom întâlni cândva
sus,
în Poiana Albastră
Te văd jos, la fereastră, şi,
fericit,
îţi zic: tu...
fericit,
îţi zic: tu...
Dar urci iar în ceruri... Şi,
trist,
îţi zic: Dumneavoastră...
trist,
îţi zic: Dumneavoastră...
Vasile Romanciuc „Pentru a impiedica lacrima”
Floarea se naşte zâmbind,
floarea trăieşte zâmbind,
şi, desigur,
ni se pare de prisos
s-o întrebăm:
de ce eşti tristă?
te doare ceva?
ce s-a întâmplat?
Nici nu ne trece prin gând
că şi frumuseţea
poate avea motive
de suferinţă -
uităm
că şi noi, uneori,
zâmbim luminos
doar pentru a împiedica lacrima
să ajungă în ochi.
Vasile Romanciuc „Cuvântul”
Vederea lui Homer era Cuvântul...
Cuvântul leagă Cerul și Pământul
Întru speranță și întemeiere.
Cuvântul naște tihna și frământul...
Cuvântul – suferință, mângâiere,
Blazon de frumusețe și putere,
Neaplecat după cum bate vântul.
Ca o lumină-a vechilor icoane,
Plămada de vocale și consoane
Te întărește-n drumul spre-mplinire.
Și-auzi o voce – a Dumnezeirii –
Topindu-ți-se în adâncul firii:
Cuvântu,-n primul rând, este iubire.
Ileana Mălăncioiu „Legendă”
Stau într-un zid ca Ana lui Manole,
Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit
N-a visat nimic niciodată.
El m-a închis într-un zid gata făcut,
În propriul său zid de apărare,
Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui,
Nici în afară.
El visează abia acum la sfârşit
Şi umblă să mă scoată din piatră seacă,
Dar nu mai ştie unde m-a zidit.
Numai că eu nu sunt Ana, iar cel care m-a zidit
N-a visat nimic niciodată.
El m-a închis într-un zid gata făcut,
În propriul său zid de apărare,
Ca să nu fiu nici înăuntrul hotarelor lui,
Nici în afară.
El visează abia acum la sfârşit
Şi umblă să mă scoată din piatră seacă,
Dar nu mai ştie unde m-a zidit.
Ileana Mălăncioiu „Joc”
Îmi iau numărul meu de pietre
şi le aşez cât mai riscant
şi-ncep jocul convinsă
că oricum voi pierde.
De ce joci, totuşi?
mă veţi întreba.
Ce altceva pot să fac?
vă voi răspunde.
Apoi liniştită
voi muta mai departe
piatră după piatră
munte după munte.
şi le aşez cât mai riscant
şi-ncep jocul convinsă
că oricum voi pierde.
De ce joci, totuşi?
mă veţi întreba.
Ce altceva pot să fac?
vă voi răspunde.
Apoi liniştită
voi muta mai departe
piatră după piatră
munte după munte.
Ileana Mălăncioiu „În drumul furnicilor”
Întreg pămîntul era un muşuroi
furnicile ieşiseră la soare
şi fierbeau în ţărâna încinsă
înainte de ploaia răcoritoare.
Adormisem undeva în drumul furnicilor
şi visam că voi fi ocolită
când deodată au început să treacă peste mine
cu pasul lin de cale nesfârşită.
Noi, furnicile, spunea regina furnicilor,
ne ştim bine drumul prin muşuroi,
iar eu cu spaimă răspundeam încet:
şi noi, regină, şi noi.
Atunci m-a luat în spate ca pe-un sac
şi aş fi vrut să fie cineva viu
să-mi spună dacă ea creştea atât de înfricoșător
furnicile ieşiseră la soare
şi fierbeau în ţărâna încinsă
înainte de ploaia răcoritoare.
Adormisem undeva în drumul furnicilor
şi visam că voi fi ocolită
când deodată au început să treacă peste mine
cu pasul lin de cale nesfârşită.
Noi, furnicile, spunea regina furnicilor,
ne ştim bine drumul prin muşuroi,
iar eu cu spaimă răspundeam încet:
şi noi, regină, şi noi.
Atunci m-a luat în spate ca pe-un sac
şi aş fi vrut să fie cineva viu
să-mi spună dacă ea creştea atât de înfricoșător
sau eu mă micșoram fără să știu.
Ana Blandiana „Oglinzi”
Cât de greu să descoperi,
Ce uşor să invenţi,
Pentru un rege mort
Mii şi mii de regenţi,
Pentru-o singură lună,
Mii de lacuri întinzi;
Îmi e sete de mine
Şi beau numai oglinzi.
Mii de vorbe ţipate
Pentru-un sens care piere;
Îmi e sete de somn,
Îmi e somn de tăcere.
Ce uşor să invenţi,
Pentru un rege mort
Mii şi mii de regenţi,
Pentru-o singură lună,
Mii de lacuri întinzi;
Îmi e sete de mine
Şi beau numai oglinzi.
Mii de vorbe ţipate
Pentru-un sens care piere;
Îmi e sete de somn,
Îmi e somn de tăcere.
Ana Blandiana „Cruciada copiilor”
Un întreg popor
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.
Nenăscut încă
Dar condamnat la naştere,
Foetus lângă foetus,
Un întreg popor
Care n-aude, nu vede, nu înţelege,
Dar înaintează
Prin trupuri zvârcolite de femei,
Prin sânge de mame
Neîntrebate.
Ana Blandiana „Baladă”
Stăpână,
Stăpâne,
Până
Şi cine
V-a cunoscut
Rămâne mut.
Dă vorbe din palmă
Păsărilor hrană,
Nu-şi ţine
Pentru sine
Nici o rugăciune,
Nici o sudalmă,
Singur rămâne
Şi fără prihană
Ca nenăscut.
Litere-sâmburi,
Crânguri-silabe,
Cuvinte-anotimpuri
Ochiu-i încape,
Dar
În zadar -
În lacrima lui
Numai albinele
Ştiu să se-adape,
Numai fluturii
Pot să se-ngroape.
Stăpâne,
Până
Şi cine
V-a cunoscut
Rămâne mut.
Dă vorbe din palmă
Păsărilor hrană,
Nu-şi ţine
Pentru sine
Nici o rugăciune,
Nici o sudalmă,
Singur rămâne
Şi fără prihană
Ca nenăscut.
Litere-sâmburi,
Crânguri-silabe,
Cuvinte-anotimpuri
Ochiu-i încape,
Dar
În zadar -
În lacrima lui
Numai albinele
Ştiu să se-adape,
Numai fluturii
Pot să se-ngroape.
Matei Vișniec „Orașul va fi plin de flori”
Dar mai aşteptaţi până mâine
mâine regele va face dreptate
mâine oraşul va fi plin de flori
şi plin de covoare trompetele vor fi scoase
din dulapurile consilierilor şi un marş
frumos va fi intonat de-a lungul
tuturor străzilor regele va
traversa călare oraşul prin
mulţime va trece călare şi va spune
ăsta da
ăsta nu
ăsta da
ăsta nu
mâine regele va face dreptate
mâine oraşul va fi plin de flori
şi plin de covoare trompetele vor fi scoase
din dulapurile consilierilor şi un marş
frumos va fi intonat de-a lungul
tuturor străzilor regele va
traversa călare oraşul prin
mulţime va trece călare şi va spune
ăsta da
ăsta nu
ăsta da
ăsta nu
Matei Vișniec „Din viața domnului K.”
Domnul K. s-a trezit la ora șase
a prăjit două ouă a făcut o cafea a ieșit
în stradă a așteptat în stație s-a urcat
în tramvaiul patru a ajuns în fața unei
clădiri înalte a intrat înăutru a stat
opt ore a răsfoit niște hârtii a ieșit
oarecum obosit a luat tramvaiul s-a întors
acasă a deschis frigiderul și a căutat în
frigider apoi s-a întins pe canapea și a
citit ziarul și a adormit și în timp ce
dormea un șarpe a ieșit din buzunarul
domnului K. și l-a mâncat pe domnul
a prăjit două ouă a făcut o cafea a ieșit
în stradă a așteptat în stație s-a urcat
în tramvaiul patru a ajuns în fața unei
clădiri înalte a intrat înăutru a stat
opt ore a răsfoit niște hârtii a ieșit
oarecum obosit a luat tramvaiul s-a întors
acasă a deschis frigiderul și a căutat în
frigider apoi s-a întins pe canapea și a
citit ziarul și a adormit și în timp ce
dormea un șarpe a ieșit din buzunarul
domnului K. și l-a mâncat pe domnul
K.
Matei Vișniec „Corabia”
Corabia se scufunda încet noi ziceam
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o...
şi ce dacă se scufundă corabia şi mai
ziceam orice corabie se scufundă
într-o zi şi ne strângeam mâinile
ne luam rămas bun
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după zece zile noi cei care
ne-am dat mâinile încă ne priveam
ruşinaţi şi ziceam nu-i nimic asta-i
o corabie care se scufundă mai încet
dar până la urmă se scufundă iat-o
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după un an încă ne era ruşine
nouă celor care ne-am dat mâinile şi
în fiecare dimineaţă ieşeam unul câte unul
măsuram apa hm nu mai e mult se
scufundă încet dar sigur
dar corabia se scufunda atât de încet
încât după o viaţă de om încă
mai ieşeam unul câte unul şi priveam
cerul şi măsuram apa şi scrâşneam din dinţi
şi spuneam asta nu e o corabie
aste e o...
asta e o...
Eugen Cioclea „Love story”
În clasa a noua îi scriam biletele.
Cred ca i-am copiat numele de vreo 3000 de ori.
Îi dădeam întâlnire
În spatele unei ferme de lapte,
unde umblam la practica de mulgători…
Prima data ne-am sărutat lângă o grămadă de siloz,
din fugă și fără de nici un efect.
A doua oară, pe o basculă,
ce nici măcar nu ne arăta greutatea corect.
Cineva ne-a văzut si ne-a scos o mulțime de vorbe.
Învățătorii ne invitau în fiecare zi la răspuns.
Poate de aceea am și absolvit „cu medalie”
și am trecut peste rând în armată la tuns.
În clasa a zecea o așteptam în livadă.
Venea cu picioarele goale,
să nu-și trezească părinții din somn.
bănuind că va fi studentă la medicină,
se iniția în anatomie
pe trupul meu străveziu și diform.
Cu toate acestea a reușit să ramână fecioară,
Deși mă iubea, mă iubea foarte mult
Și accepta să dormim într-un pat
Dar cu condiția să nu o insult.
N-am insultat-o,
însă degrabă m-a plictisit porcăria
și m-am cerut în armată,
într-o unitate de artilerie
unde am și scris această incredibilă poveste
de dragoste rece ca o
Siberie.
Cred ca i-am copiat numele de vreo 3000 de ori.
Îi dădeam întâlnire
În spatele unei ferme de lapte,
unde umblam la practica de mulgători…
Prima data ne-am sărutat lângă o grămadă de siloz,
din fugă și fără de nici un efect.
A doua oară, pe o basculă,
ce nici măcar nu ne arăta greutatea corect.
Cineva ne-a văzut si ne-a scos o mulțime de vorbe.
Învățătorii ne invitau în fiecare zi la răspuns.
Poate de aceea am și absolvit „cu medalie”
și am trecut peste rând în armată la tuns.
În clasa a zecea o așteptam în livadă.
Venea cu picioarele goale,
să nu-și trezească părinții din somn.
bănuind că va fi studentă la medicină,
se iniția în anatomie
pe trupul meu străveziu și diform.
Cu toate acestea a reușit să ramână fecioară,
Deși mă iubea, mă iubea foarte mult
Și accepta să dormim într-un pat
Dar cu condiția să nu o insult.
N-am insultat-o,
însă degrabă m-a plictisit porcăria
și m-am cerut în armată,
într-o unitate de artilerie
unde am și scris această incredibilă poveste
de dragoste rece ca o
Siberie.
Eugen Cioclea „Hai”
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu